Amintiri din livada cu meri. O piesă mortală (II)/ de George Arion

Personaje:

Edith Jackson

Sam Jackson

TABLOUL 2

Edith: Pe unde o fi ajuns Mark?

Sam: De unde să ştiu?

Edith: Uneori îmi pare rău că nu ne-am luat şi noi un mobil. L-am fi putut suna.

Sam: L-am fi putut suna şi de pe fix. Dar nici Mark nu are mobil. De aia ne-a sunat de la un motel.

Edith: Ai dreptate, am uitat.

Sam: Iar telefoanele astea mobile sunt tare păcătoase. Doctorii sunt categorici - provoacă tot soiul de boli. Cancer, boli cardio-vasculare...

Edith: Nu ştiu ce să cred... N-am văzut doctori fără telefon mobil. Doar n-or fi imuni.

Sam: Am aflat de la cineva de încredere - au nişte apărători în buzunarele în care îşi ţin mobilele, care îi protejează ca pe medicii radiologi.

Edith: Ei, nu spune... Şi nouă de ce nu ne spun să ne luăm apărători de astea?

Sam: Sunt prea scumpe. N-ar mai cumpăra nimeni telefoane mobile. Producătorii lor ar da faliment.

Edith: Ce ticăloşi!

Sam: Dar mai e ceva: poţi fi ascultat. Şi nu numai atunci când vorbeşti la telefon. Au ei nişte şmecherii şi pot auzi tot ce se spune în casă. Chiar dacă scoţi bateria de la telefon...

Edith: Nu mai spune! Asta nu e bine. N-am nici un chef să se ştie ce vorbim. Unde e protecţia intimităţii?

Sam: N-avem de ce să ne fie frică dacă am fi ascultaţi. Dar e vorba de principiu.

Edith: De asta e vorba. Însă de când cu teroriştii ăştia... Pun bombe în trenuri, metrouri, prin restaurante... Deturnează avioane şi se izbesc cu ele de clădiri...

Sam: Nişte măcelari. Omoară la grămadă oameni necunoscuţi. Ah! Cum de nu-mi cade în mână un individ ca ăsta! L-aş face fărâme!

Edith: Ai avut tu un caz cu un tip care a intrat într-un restaurant cu un pistol în mână şi a început să împuşte la întâmplare.

Sam: Un dement. O săptămână am umblat după el până l-am prins. Când i-am pus cătuşele, a început să plângă.

Edith: Şi laş pe deasupra!

Sam: Un căcăcios.

Edith: Vai, Sam, cum vorbeşti!

Sam: Iartă-mă! M-a luat gura pe dinainte.

Se aude un zgomot care îi sperie pe amândoi. Se uită unul la altul.

Edith: Ce-a fost asta?

Sam bravează.

Sam: De unde vrei să ştiu?

Iese din living.

Edith: Unde te duci? Ai uitat de ucigaşul acela? Sam!

Sam se reîntoarce după câteva clipe.

Sam: Natura a luat-o razna cu totul. N-o să-ţi vină să crezi - un pescăruş s-a lovit de geam.

Edith: Pescăruş? Ce să caute un pescăruş în Barintown?

Sam: Ce te miră? L-o fi adus vijelia. Totul e brambura în jurul nostru.

Edith: Încep să cred că au dreptate ecologiştii. Clima nu mai e aceeaşi ca în tinereţea noastră.

Sam: Asta pot să ţi-o spun şi eu, fără să iau atâţia bani câţi iau şmecheraşii ăştia. Auzi! Îi preocupă încălzirea globală! Pe dracu ghem! Îi preocupă să-şi bage bani la teşcherea pentru studiile pe care le fac şi pe care nu le citeşte nimeni. Auzi! Sunt multe noxe în atmosferă! Dar cine-i prost să-şi închidă fabrica pentru ca să nu mai polueze? Cine?

Edith: În primul rând, nu l-ar lăsa angajaţii. Ar rămâne pe drumuri.

Sam: Sau se va găsi vreun tont care să nu mai circule cu SUV-ul, fiindcă în urma lui aerul pute?

Sam se aşază din nou în fotoliu.

Sam: M-am enervat. Aş mai bea un păhărel.

Edith: Ultimul, dragule, ultimul. Trebuie să fii în formă.

Se corectează.

Edith: Trebuie să fim în formă.

Sam îşi toarnă în pahar şi bea. Edith ia o carte din raft.

Edith: După ce s-a scris Pe aripile vântului, cum de-a mai îndrăznit cineva să mai scrie vreun roman?

Sam: Nu-i nici un secret - scriitoraşii ăştia sunt nişte nesimţiţi. Toţi au vrut să depăşească romanul ăsta. Ei bine, n-au reuşit!

Edith: Un personaj ca Scarlett O'Hara n-o să mai fie neam!

Sam: Dar cine-i poate convinge pe mamelucii ăştia de prozatori?

O umbră trece prin dreptul ferestrei.

Edith: Ce-a fost asta? Un alt pescăruş?

Se uită amândoi pe fereastră.

Sam: A, m-am prins... E o tablă. O fi smulsă de pe vreun acoperiş.

Edith: Doamne-Dumnezeule! Atât de tare bate vântul? Cea mai

apropiată casă de noi e la vreo trei sute de metri depărtare.

Sam: Şi-ţi pare rău?

Edith: Nicidecum. Dar vântul ăsta nu poate rupe pomii?

Sam: Orice e posibil. Mi-ar părea rău.

Edith: Îi poate scoate şi din rădăcină.

Sam: Asta ar fi grav. Foarte grav.

Edith: Apropo de pomi... N-am văzut puietul de măr pe care trebuie să-l plantăm astăzi.

Sam: L-am lăsat în maşină. E la adăpost. N-avem cum să-l plantăm pe ploaia asta. S-a făcut şi întuneric...

Edith: Îţi dai seama: al cincizecilea măr în livada noastră. O cifră rotundă. Merita să sărbătorim. Ah! Şi Mark întârzie. Tocmai azi.

Sam: Las'că ajunge el până la urmă. Ce zici? Să nu începem masa fără el?

Edith: Vai, Sam, cum poţi să te gândeşti la aşa ceva! Nu-i frumos.

Sam: Scuză-mă, dar mă cam roade foamea. De dimineaţă n-am mâncat mai nimic.

Edith: Mai ai răbdare. Mark trebuie să apară din clipă în clipă. Altfel nu mai dădea telefon.

Sam: Dă Doamne să apară mai repede! Dacă ar şti ce i-am pregătit, s-ar grăbi. Păstrăvii ăia or să mai fie buni?

Edith: N-avea grijă, o să-i încălzesc puţin şi or să se topească în gură. Supa de roşii e şi mai bună rece. Bine că mi-am adus aminte. O s-o pun la frigider.

Se duce în bucătărie.

Edith: Sam!

Sam: Ce mai e, dragă?

Edith: S-au slăbit robineţii de la chiuvetă. Nu uita să chemi un lăcătuş.

Sam: Un lăcătuş? Ar fi un bonus. Dar pot să-i repar şi eu.

Edith revine. Se aude un scârţâit.

Sam: Ai închis uşa de la intrare?

Edith: De ce s-o închid?

Sam: Ai dreptate, în cartierul ăsta nu s-a pomenit nici un jaf de nu mai ţin minte când.

Edith îşi dă iarăşi o palmă peste frunte.

Sam: O să te doară capul şi n-ai să ştii de ce. Ce s-a mai întâmplat?

Edith: Noi îl aşteptăm pe Mark în papuci? Nu punem şi noi nişte haine mai ca lumea?

Sam: Mark e de-al casei, şi nici nu prea ţine la etichetă. Şi o să vină murat ca un cotoi.

Edith: Totuşi...

Sam: Fie...

Amândoi îmbracă nişte haine nu deosebit de simandicoase.

Edith: Dacă nu ploua, mă duceam şi la coafor... Întotdeauna mă duc la coafor când avem musafiri.

Sam: Las'că îţi stă bine şi-aşa.

Edith îl trage în faţa oglinzii.

Edith: Suntem încă o pereche frumoasă.

Sam: Dar cum am fost, dar cum am fost... Ia uite-te aici!

O aduce în faţa fotografiei de nuntă de pe perete.

Sam: Ei? Ce mai zici?

Edith: O minunăţie de bărbat.

Sam: Şi o minunăţie de fată.

Edith pune un disc pe platanul pick-up-ului. Face o reverenţă în faţa lui Sam.

Edith: Dansaţi?

Sam îi întoarce reverenţa. Dansează câteva clipe. Apoi bărbatul face o grimasă de durere.

Sam: Au!

Edith: Aoleu! Te-am călcat pe picior?

Sam: Nu. Tot afurisita aia de rană.

Se întinde pe canapea. Edith îi masează piciorul.

Edith: Dragul meu! Cât ai mai suferit! Criminalul ăla era gata-gata să-ţi zdrobească piciorul.

Sam: Dar i-am servit-o şi eu! I-am descărcat în piept tot încărcătorul.

Edith: Viteazul meu!

Sam: Viteaz pe dracu! Tot pe mine m-au scos vinovat. Auzi! Cică nu m-am controlat! Cică nu l-am somat ca la carte! Dar ce? Trebuia să-l las să mă omoare?

Edith: Nişte nemernici!

Sam: M-au scos la pensie după ce m-au evaluat nişte nenorociţi. Cică apăs prea iute pe trăgaci! Dacă toţi poliţiştii şi-ar face datoria aşa cum mi-am făcut-o eu, n-ar mai exista ucigaşi pe lume. Garantat!

Edith: Aşa e! Dar ei preferă să-i aresteze şi să-i bage la zdup. Şi nişte şmecheri de avocaţi îi scot basma curată din pricina unor vicii de procedură. Sunt mână în mână cu procurorii. Iar dacă un criminal e totuşi condamnat, e eliberat după cinci ani pentru comportamentul extraordinar pe care l-au avut în închisoare. O mizerie!

Sam: Când a fost jaful de la bancă s-a spus că am acţionat necorespunzător şi i-am doborât pe cei trei tâlhari tot fără să-i somez mai întâi. De unde să ştiu că nu sunt înarmaţi?

Edith: Doar nu le scria pe frunte că n-au arme!

Sam: La fel a fost şi cu furtul Lexus-ului acela. După o goană de zece kilometri i-am ajuns pe cei doi hoţi. Cică i-am executat cu sânge rece! Cică ar fi trebuit să le pun cătuşele şi să-i duc în arest! Furaseră până atunci vreo treizeci de maşini. Nu-i prinsese nimeni. Iar mie, care i-am pus cu botul pe labe, mi-au făcut o porcărie! O nedreptate strigătoare la cer! M-au târât pe la expertize psihologice, la nişte fufe de doi lei, care m-au declarat labil psihic şi inapt pentru munca de poliţist.

Edith: Sărmanul Sam!

Sam: Noroc cu tine. Numai tu m-ai înţeles. Dar planul de pensie era foarte bun, astfel încât să nu tragem acum targa pe uscat.

Edith: Dacă ai şti cum tremuram pentru tine de fiecare dată când te trezeau la miezul nopţii ca să pleci într-o misiune! Umblam ca turbată prin casă până te întorceai. De fiecare dată când suna telefonul răspundeam cu inima cât un purice: nu cumva să mă sune careva şi să-mi spună că dragul de Sam şi-a pierdut viaţa în lupta sa neînfricată cu infractorii.

Sam: Draga de tine! Prin câte ai trecut! Nu trebuia să te măriţi cu un poliţist!

Edith: Dar cu cine? Cu hahalera aia de Patrick?

Sam: Era bogat. Ai fi trăit în huzur!

Edith: L-am invitat la noi de al naibii. Ai văzut cum era - îi scoteai vorbele cu cleştele. Băiatul lui mama şi lui tata şi la treizeci de ani! N-ar fi ştiu nici să spele o ceaşcă de cafea.

Sam: Şi nici să repare nişte robineţi.

Edith: Un papă-lapte.

Sam: Dar cum te privea! Dar cum te privea! Încă te adora, chiar dacă erai măritată.

Edith: Un mormoloc! N-a fost în stare nici măcar să-şi aleagă un măr căruia să-i punem numele lui.

Sam: Extraordinară idee ai avut! Să botezi merii cu numele celor care ne calcă pragul. Asta da idee! Numai preşedinţii de ţară mai plantează pomi prin ţările pe unde trec. Îi pun în pământ şi îi lasă pe alţii să-i îngrijească. Habar nu mai au de ei.

Edith: În schimb, noi... Noi avem singura livadă personalizată din lume! La un moment dat n-au mai fost pomi pentru invitaţii noştri şi a trebuit să mai plantăm.

Sam: Acum sunt 49.

Edith: Vor fi 50 după vizita lui Mark.

Sam: N-o să-l putem planta decât după ce se opreşte ploaia. Dar asta ţi-am mai spus-o.

Edith: Cu atât mai bine! Pământul o să fie mai moale. O să fie mai uşor de săpat.

Sam: La 50 ar trebui să ne oprim. Nu mai e loc în livadă. Pomii sunt prea deşi. Se sufocă. N-or să mai rodească.

Edith: Ei, vreo zece încă mai intră fără mari probleme. Totuşi... Păcat că nu avem o livadă mai mare.

Sam: Ar trebui să mai cumpărăm o palmă de pământ. Nu mult.

Edith: Iată o idee bună. Bravo! Dar n-avem de la cine. Nu vezi că terenurile din jurul nostru au fost cumpărate de firma aia de dezvoltatori imobiliari? Vor să transforme locul într-o zonă rezidenţială. Mai e puţin şi buldozerele ajung la gardul nostru. Uneori, de la utilajele lor, aud cum pârâie scândurile care împrejmuiesc locul nostru...

Sam: Bine că mi-ai adus aminte... Nemernicii ăia au mai bătut şi la uşa noastră?

Edith: Chiar şi azi au fost, când tu erai plecat... Pe ploaie... Le arde buza după pământul nostru... Azi ne-au oferit un preţ şi mai bun. De unde naiba au atâţia bani?

Sam: Pentru cei care vând ultimii au oferte de vis. Aş vinde, dacă ar lăsa locul aşa cum e. Livada noastră e o frumuseţe.

Edith: Ţi-ai găsit! Le pasă lor de o mândreţe de livadă! Dacă ar pune mâna pe teren, imediat ar tăia pomii şi ar trânti nişte vile pe care să le vândă mahărilor din Barintown. Sunt de o lăcomie şi o rapacitate cum n-am mai văzut.

Sam: Tocmai de aia n-o să le vând nimic. De-al dracului! Uite-aşa!

Edith: De data asta ne-au ameninţat. Au zis că vor veni cu un ordin judecătoresc de evacuare. Pe ce temei?

Sam: Cum? Ne-au ameninţat? Ticăloşii!

Edith: Erau foarte siguri pe ei.

Sam: Or fi ei mari şi tari, dar legea e de partea noastră.

Edith: Din păcate, legea o fac ei.

Sam: Ca să pună mâna pe pământul nostru, trebuie să treacă peste cadavrul meu.

Edith: Şi peste al meu.

Sam: Ar trebui să anunţăm presa. O să ne legăm cu lanţuri de gard. Să vedem atunci ce-or să mai facă. O să ne calce cu buldozerele?

Edith: Ei, da, crezi că le-o fi ruşine? Iar de la un sprijin din partea presei să nu te aştepţi. E mână în mână cu ei. E destul să bage reclamă în ziare şi toţi tac mâlc.

Sam: Asta cam aşa e.

Edith: Nu-i nimic, n-or să ne poată scoate de-aici.

Sam: O să fim ca o insulă într-o mare de vile.

Edith: O oază de frumuseţe.

Sam: Ce splendoare e aici primăvara!

Edith: Aşa e. După ce dau frunzele, de-abia aştept ca merii să înflorească.

Sam: Ce culori sunt atunci în livadă! Parcă o ninsoare proaspătă s-a aşternut peste pomi. Ce parfum minunat e atunci! Câteva zile dormim cu ferestrele deschise.

Edith: Albinele zboară din floare în floare... Fluturi multicolori planează atraşi de feeria de aici...

Sam: Iar apoi florile se scutură...

Edith: Îmi place să merg cu picioarele goale pe covorul de flori, care acoperă tainele pământului...

Sam: Parcă mie nu? Îmi dă energie, forţă...

Edith: E cumplit când florile se scutură prea repede. Mai ţii minte îngheţul care a venit acum trei primăveri?

Sam: A fost prăpăd. Nu s-au mai făcut fructele. Dar, de cele mai multe ori, primăvara a fost binevoitoare cu noi.

Edith: Oare ploaia asta cumplită n-o să afecteze pomii?

Sam: Dacă se opreşte în vreo două zile, n-o să se întâmple nimic rău. Sper.

Edith: Să dea Domnul!

Sam: Ai să vezi, aşa o să fie... Într-o săptămână pământul se va zbici şi nici n-o să mai ştim nimic de potopul de-acum.

Edith: Aşa să fie. De-abia aştept să înflorească pomii. Apoi, să înceapă să se formeze fructele...

Sam: La început, sunt atât de mici... Ca nişte bile cu care se joacă puştii. Nici nu-ţi vine să crezi că, în scurt timp, vor încovoia crengile sub greutatea lor.

Edith: Îmi plac şi când sunt încă verzi... Iau câte un măr şi muşc din el zicându-mi: ăsta e din pomul Yolandei, sau din al lui Albert, sau al lui Joseph... Au un gust nemaipomenit.

Sam: E pentru prima oară când îmi spui asta.

Edith: E singurul meu secret.

Sam: Nu te deranjează la stomac?

Edith: Dimpotrivă, purgaţia e excelentă!

Sam: Mie îmi plac atunci când sunt coapte... Pomii lui Dwight şi Eduard dau fructele cele mai gustoase. Şi au o aromă...

Edith: Răule! Nici tu nu mi-ai spus despre asta! La toamnă o să încerc şi eu. Unde sunt merii ăştia? Nu cumva spre fundul livezii?

Sam: Chiar lângă gard. Am să te duc eu la ei.

Edith: Aşa să faci!

Sam: Ce bine că lăsăm fructele în pomi! Nu le culegem nici ca să le vindem, nici ca să facem compoturi şi dulceţuri. Mâncăm doar, din când în când, câte unul, luat direct de pe crengi. Mă rog, pentru iarnă, de-o poftă, umplem vreo trei lădiţe.

Edith: Îmi place să le-aud toamna cum cad. Noaptea mai ales. Aud câte un "poc" şi ştiu că a mai căzut câte un fruct.

Sam: Păcat că nu putem recunoaşte dacă a căzut din pomul lui Ernest sau din al lui Raul!

Edith: Extraordinar! Exact la asta mă gândeam şi eu.

Sam: Ţi-am mai spus; nu-i firesc să gândim la fel după atâţia ani petrecuţi împreună?

Edith: O să râzi, dar eu ştiu atunci când cade un măr din pomul lui William sau al lui Nashville.

Sam: De ce să râd? Sunt, doar, invidios.

Edith: N-ai de ce. Tu ştii mult mai multe lucruri decât mine.

Sam: Să nu exagerăm... Iar apoi încep să cadă şi frunzele. Unele se îngălbenesc, altele devin arămii. Împreună cu fructele formează o pastă parfumată, care treptat-treptat intră în pământ.

Edith: O să râzi, pe mine nu mă întristează pomii care rămân fără nici o podoabă. E preţul pe care îl plătesc pentru ca primăvara următoare să devină din nou fastuoşi, îmbrăcaţi ca pentru sărbătoare.

Sam: Ce frumos ai spus... Pe mine nu mă întristează nici măcar iarna, când se aşterne zăpada şi vântul bate atât de tare încât ai impresia că din livadă se aud vaiere. Dimpotrivă, mă simt mai puternic, ştiind pomii aceia ocrotiţi de îngheţ, pentru că le-am înfofolit tulpinile cu tot ce-am avut la îndemână - ziare, cârpe...

Edith: Nici cel mai grijuliu pomicultor n-ar fi mai atent cu pomii lui. Pot să bag mâna-n foc!

Sam: Din păcate, unii au îmbătrânit, nu mai dau multe fructe, unele dintre crengile lor s-au uscat.

Edith: Houston! Avem o problemă. Ce-o să facem? Îi înlocuim?

Sam: În nici un caz!

Edith: Îi lăsăm să moară?

Sam: O să-i lăsăm aşa. Dacă i-am scoate, ar fi ca şi cum ne-am despărţi de nişte prieteni.

Edith: Vai, ce bine! Mi-era teamă că vrei să-i tăiem şi să-i punem pe foc.

Sam: În nici un caz. Vor fi ca nişte sculpturi în aer liber. Mai frumoase decât aiurelile pe care le vezi prin expoziţii.

Edith: Nimic nu mai e ca altădată. Nici picturile, nici filmele, nici muzica...

Sam: Muzica de azi e o cacofonie. Nu înţeleg extazul care-i cuprinde pe unii ascultând-o. Culmea e că prin baruri tinerii dansează pe nişte zgomote care nu au legătură cu arta. Te dor urechile auzind-o.

Edith: Muzica de pe discurile noastre e mai presus decât vacarmul din discoteci. Un Louis Armstrong e incomparabil mai bun decât Lady Gaga.

Sam: Armstrong? Îţi place Armstrong? Doamne! Am aflat-o şi pe asta!

Edith: Mă rog, nu-mi place prea mult. Dar faţă de hăulitorii din ziua de azi...

Sam: Mai ţii minte primul film pe care l-am văzut împreună?

Edith: Cum aş putea să-l uit! Pe aripile vântului. Un film ca ăsta n-o să se mai facă în veci. L-am văzut de cinci ori şi de fiecare dată am plâns. Iar actori ca Vivien Leigh şi Clark Gable n-or să mai fie niciodată.

Sam: Garantat!

Edith: Oscarul din ziua de azi e numai pe pile!

Sam: Să ştii că da. La filmul ăla ne-am sărutat pentru prima oară!

Edith: De neuitat! De neuitat! Încă de la prima noastră întâlnire am ştiut că tu mi-eşti alesul, bărbatul visat!

Sam: Şi eu am simţit la fel pentru tine. Perechea mea pentru totdeauna.

Edith: Aşa a fost hotărât în ceruri, să fim unul al altuia.

Sam: Am trăit împreună multe clipe fericite.

Edith: Şi o să mai avem multe de trăit.

Brusc se stinge lumina.

Edith: Ce-i asta?

Sam: O pană de curent. Nici nu-i de mirare pe vijelia asta.

Edith: Sam! Mi-e frică!

Sam: Stai liniştită, or să pună în funcţiune generatorul de rezervă.

Edith: Sam! Unde eşti?

Sam: Chiar lângă tine. Uite, te iau de mână.

Lumina se aprinde.

Edith: Uf! Ce spaimă am tras.

Sam: Nu-ţi mai fie frică. Sunt aici.