Mugur Isărescu, Valeriu Stoica, Mihai Miron şi Daniel Guzu au intrat în clubul investitorilor în vin

Pasiunea pentru vin a fost cea care i-a determinat să investească, în unele cazuri, sume de ordinul milioanelor de euro. Valeriu Stoica, fost mi­nistru şi partener fondator al uneia dintre cele mai mari case de avocatură din ţară, spune că a investit din 2007 şi până acum într-o vie din Drăgăşani şi conacul din Dobruşa tot ce a câştigat, împreună cu soţia sa, din avocatură. Unele estimări plasează aceste investiţii la 10-15 milioane de euro, dar Stoica spune că "e prea mult", scrie revista BU­SI­NESS Magazin (www.businessmagazin.ro).

Podgoria fostului ministru se învecinează cu cea a lui Mugur Isărescu, unde este produs vinul cu eticheta "Casa Isărescu", produs de fir­ma Măr SRL şi distribuit numai în restaurante, la preţuri între 30 şi 85 de lei. Pe cele 20 de hectare din Dealurile Drăgăşanilor sunt cultivate Crâmpoşie, Tămâioasă Românească, Sauvignon Blanc şi Cabernet Sauvignon. În 2009, relatează Gândul, afacerea deţinută de familia guvernatorului BNR a înregistrat un profit net de 61.000 de euro, în creştere cu 40% faţă de 2008.

De când a început Valeriu Stoica investiţia la Drăgăşani, au fost, spune el, multe momente pasionante, interesante şi dificile.

"Nu este vorba doar de o afacere; profitul este indispensabil pentru a putea continua, dar nu este elementul principal", spune avocatul. A contat, spune el, nevoia de a adăuga frumuseţe locului, cu partea arhitecturală, de pildă, şi de a păstra vie memoria înaintaşilor. În cazul in­vestiţiilor în vie nu se poate vorbi despre profit operaţional decât după 5-6 ani de la plantarea butaşilor. "Nu am credite la bănci, deci nu mă simt constrâns în niciun fel", punctează Stoica, care asemuieşte investiţia în vin cu cea în artă.

Avocatul a angajat specialişti, cum este Gheorghe Lixandru, care se pricepe la viţa-de-vie şi este acum directorul executiv al societăţii; a căutat butaşi de calitate şi a angajat un oenolog austriac, recomandat de familia von Kripp. Ghislain Moritz are 26 de ani, a studiat şi a dobândit practică în Bourgoine, iar Stoica spune că au bătut palma după prima discuţie.

Anul trecut vânzările în piaţa vinului au scăzut cu 10% faţă de 2009, valoarea totală plasându-se în jurul a 400 de milioane de euro, potrivit Patronatului Naţional al Viei şi Vinului. 6 milioane de hectolitri de vin se produc anual, dar cantităţile vândute oficial se situează între 1,2 şi 1,5 milioane de hectolitri anual; diferenţa se regăseşte în autoconsum şi vânzările "la negru".

Satisfacţiile apar după mai mulţi ani

"Investiţiile în viticultură nu sunt ina­bordabile", spune omul de afaceri Mihai Mi­ron, care deţine Ropharma, companie de distribuţie a medicamentelor. El argu­men­tează că pentru înfiinţarea unei culturi de viţă-de-vie, costul la hectar ajunge la 15.000-20.000 de euro.

"Satisfacţiile apar însă în trei-patru ani", pentru că atât durează de la plantare până poa­te fi făcut primul vin. Miron a plantat, exclusiv cu soiuri româneşti, maximum 2 ha şi spune că "nu o pot numi o investiţie, e un hobby".

Costurile de înfiinţare se reduc odată cu creşterea suprafeţei, dar nu mai jos de 10.000-12.000 de euro la hectar. Investiţiei iniţiale i se adaugă însă şi costurile anuale de întreţinere, la nivelul a câteva sute de euro, precum şi cele pentru producerea vinului, unde doar cerul este limita, dată fiind varietatea instalaţiilor folosite în procesele de fabricaţie.

Din acest ultim punct de vedere, în prezent producătorii de nivel naţional care folosesc doar metode tradiţionale pentru vinificaţie se numără pe degete. Antreprenorul se declară încântat de calitatea butoaielor marca Valah, produse într-o fabrică la Târgu Mureş, care au "o calitate excepţională". Acestea sunt făcute din mai multe soiuri de stejar, "cu artă şi precizie", pentru culori diferite de vin, iar calitatea lor este mai bună decât a celor produse în alte ţări, cu tradiţie, susţine Miron.

Pentru cei care ţintesc să scoată profit din viticultură, perioada în care îşi recuperează investiţia este mult mai lungă, mai cu seamă pentru că trebuie să aloce şi bugete pentru marketing, pentru a construi o marcă.

"Sunt din ce în ce mai mulţi cei care fac acest lucru, mai ales în Dealu Mare şi Drăgăşani", spune Miron, care nu vrea să îşi vândă vinul ("probabil că o să-i dau un brand doar ca să ne distrăm") şi îl foloseşte doar pen­tru consum şi, uneori, pentru marketing. Tot el punctează că, din păcate, viticul­tura este o resursă prea puţin folosită, deşi ar putea in­fluenţa pozitiv balanţa de schimburi comerciale a României, atât cu vin, cât şi cu struguri.

Mihai Miron crede că, în toată ţara, mai puţin în zona de nord, viţa-de-vie se dezvoltă foarte bine; mai mult, românii au câteva soiuri vechi, de foarte bună calitate. Tămâioasa Ro­mânească, Feteasca Albă, Crâmpoşia şi Grasa de Cotnari sunt soiuri consacrate pentru vinuri albe, în timp ce pentru cele roşii cele mai bune sunt Feteasca Neagră şi Băbeasca.

Un alt soi "excepţional", la categoria roze, este Busuioaca, despre care antreprenorul spune că i-a fost greu să găsească butaşi, dar anul acesta a reuşit să planteze 750 de bucăţi, despre care declară cu încântare că "merg bine".

Investiţii de ordinul mili­oanelor de euro în vii a făcut şi omul de afaceri Daniel Guzu, care a ieşit la finalul anului 2008 din afacerea cu lacuri şi vopsele Fabryo. În prezent, Guzu dezvoltă o altă firmă, Duraziv, în domeniul materialelor de contrucţii. Antreprenorul şi-a scos deja pe piaţă vinurile sub mărcile Casa Panciu, Sagio şi Setilă.

O veritabilă afacere a construit Dan Balaban (care în anii '90 era cel mai mare distribuitor de vinuri) împreună cu oenologul Bogdan Costăchescu. Firma lor, Davino, înfiinţată în urmă cu circa 12 ani, a fost primul producător care a avut curajul să-şi retragă vinurile de pe rafturile supermar­keturilor şi vinde acum doar în horeca şi magazine specializate.

De la bun început Balaban şi-a poziţionat mărcile în seg­mentul superpremium, preţul unei sticle în buticuri ajungând la circa 30 de euro, în vreme ce marea parte a sticlelor vândute pe piaţa românească se găsesc la rafturi cu 8 euro. Davino a fost în plus şi cel care a stârnit interesul podgo­renilor români pentru cupaje, adică operaţiunile prin care se amestecă două sau mai multe varietăţi de vin pentru a obţine buchetul şi gustul dorit.

Lista producătorilor care-şi plasează vinurile în palierul premium, cu preţuri între 20 şi 30 de euro, este însă mai lungă şi pe ea se regăsesc Cramele Ro­tenberg, Cramele Recaş, Vinarte, Agricola Ştirbey, Crama Oprişor, Domeniul Coroanei Segarcea şi Cramele Halewood.

Château Pétrus, cele mai scumpe vinuri vândute în România

Un cunoscător poate spune despre un necunoscut multe lucruri doar urmărindu-l cum ia paharul de vin, cum îl asociază cu mâncarea, care este cantitatea de vin pe care o bea la o masă - informaţii pe care în mod normal le afli în câteva zile, spune Marinel Burduja, prim-vicepreşedinte, şeful diviziei corporaţii la Raiffeisen Bank. În cazul său, pasiunea pentru vinuri a început dintr-o dorinţă per­manentă de a descoperi bo­găţiile României, spune Bur­duja.

"Ca român, ţi se pare că bogăţiile pe care le descoperă străinii sunt mai altfel", po­vesteşte bancherul, care adaugă că un străin i-a atras prima oară atenţia asupra vinurilor româneşti şi de-atunci a cercetat şi istoria vinului autohton. Istorie care are, din păcate, un suport foarte slab: "Deşi este documentat faptul că dacii făceau vin de bună calitate, dovezile nu le păstrăm noi, ci se află în muzeele din Roma".

Burduja, care are o licenţă de somelier ("un titlul important pentru mine"), a citit foarte mult despre vin şi subliniază că face foarte clar distincţia dintre un băutor de vin şi unul de alcool. "Cine bea vin are respect în primul rând pentru sine, apoi pentru familie şi cercul de prieteni în care cinsteşte un pahar, iar apoi are respect pentru cei care l-au făcut."

Celebrele Château Pétrus, cele mai cu­noscute vinuri de Bor­deaux, sunt şi cele mai scumpe vinuri vândute până acum în România. În 2008, de exe­mplu, a fost vândută o sticlă de 75 cl de Château Pétrus din 1975 cu 12.000 lei în magazinul Le Manoir, specializat în deli­ca­tese şi vinuri. Printre cele mai scum­pe vinuri vândute în Ro­mâ­nia se mai numără un Mou­ton Rothschild, 1999 D.O.C. Pauillac (3 litri) cu 10.500 lei şi un alt Château Pétrus, din 1986, la 75 cl, cu 5.800 lei.

Citiţi toată povestea afacerilor din vin în revista BUSINESS Magazin