Opinie de Adrian Vasilescu: „Suntem lacomi; faceţi-ne reguli!“

Criza s-a dovedit a fi cumplită. Iar când, în septembrie 2008, în America, a căzut şi Lehman Brothers, o foarte mare bancă de investiţii, panica s-a generalizat. Au urmat recesiuni, şomaj, falimente, sărăcie. În film, cei intervievaţi spun că nimeni nu credea că se va ajunge aici. Optimismul creştea. Credinţa generală era că planeta plecase pe un lung drum spre prosperitate.

Fascinaţi de ideile monetariste ale lui Milton Friedman, americanii mai întâi, apoi vest-europenii, chiar şi asiaticii s-au convins că o cale bună în economie e greu de găsit, dacă nu imposibil, fără libertatea de alegere. Dovada a venit repede, din America până în Japonia: economiile deschise - fiind mai dinamice, mai inovative, având mai multe opţiuni în aplicarea politicilor şi de valorificare a resurselor - au început să obţină rezultate bune. Schimbările au apărut de îndată ce şi-a încheiat cariera cursul fix îmbrăţişat la Bretton Woods. În noua conjunctură, cursul fix devenise o frână. Începea marea aventură a flotării cursurilor: al doilea regim al ratelor de schimb, de după Bretton Woods, ce debutase la o răscruce a istoriei. Lumea descoperise că de la monedele cu curs forţat, impus prin rate fixe de schimb, nu mai avea nimic bun de aşteptat. Întâi şi întâi fiindcă ratele fixe ţineau în loc competitivitatea. Americanii au dat tonul şi lumea s-a despărţit de trecut, spunând adio cursului fix. Nu s-a despărţit însă de trecut râzând.

Fără îndoială, i se netezea terenul globalizării economice. Şi, în mod deosebit, electronizării pieţelor financiare. Mari sume de bani puteau deja să fie repede transferate de pe un continent pe altul. Drumul nu se arăta însă lin. Concurenţa îşi ascuţea colţii. Se anunţau mari bătălii pentru cucerirea de noi pieţe, pentru întâietate pe pieţele cucerite şi pentru atragere de investitori. Războaiele comerciale între marile puteri economice se amplificau. Dar cel mai aprig conflict, localizat pe pieţele financiare, s-a purtat între adepţii reglementării şi cei ai dereglementării. Semnificativ, în acest sens, este mărturisirea unui bancher la o recepţie organizată de secretarul de stat al Trezoreriei americane, după ce criza a izbucnit. Sinceritate şocantă: "Suntem lacomi; faceţi-ne reguli!"… Reluată în film, această mărturisire face nota dominantă a mesajului.

Să notăm că înainte de dezastru, în anii 1980, 1990 şi, mai cu seamă, în anii 2000, n-au fost deloc puţine vocile acelor teoreticieni, practicieni şi politicieni care susţineau sus şi tare că rolul reglementării financiare ar fi apus. Şi că pieţele, suverane, ştiu singure încotro şi cum să meargă. Pieţele deveniseră într-adevăr suverane, numai că lucrul cel mai important era ca datele circulaţiei banilor să fie bine "citite". Pentru aşa ceva e nevoie de reguli bune şi de instituţii competente. Nu socotesc, astăzi, că toţi cei care au crezut tot timpul în puterea pieţei libere şi le-au dat americanilor şi lumii întregi încredere în piaţa liberă au greşit. Cred însă că au greşit când nu au gândit că libertatea pieţei, cu marele ei atu, concurenţa, nu însemna în niciun fel "circulaţie fără reguli". Acelor întreprinzători din lumea finanţelor, care nu încetau să ceară să fie lăsaţi în pace, pentru că ştiu ei mai bine să-şi organizeze afacerile, ar fi fost nimerit să li se răspundă că nici atunci când aleargă cu automobilul pe autostradă nu sunt lăsaţi de capul lor. Pe autostradă circulaţia e liberă, dar reglementată. Piaţa e liberă, dar ar fi normal să fie reglementată. Bine ar fi fost dacă reglementarea venea înainte ca lăcomia să-şi fi făcut numărul şi să declanşeze criza.