Opinie Dan Pascariu: BNR între profesorat şi (prim) ministeriat

Săptămâna trecută, domnul preşedinte Traian Băsescu a răbufnit împotriva oficialilor BNR, acuzându-i că preferă să-şi dea cu părerea în loc să intre în "arena" guvernării şi să-şi asume resposabilitatea unor poziţii de prim-ministru sau ministru al finanţelor.

A doua zi, domnul prim-ministru Emil Boc a repetat şi el afirmaţiile preşedintelui. Sunt două posibile explicaţii ale acestor răbufniri: toleranţa scăzută la critici a celor care cred că ştiu şi fac mai bine decât alţii şi frustrarea determinată de dificultatea de a atrage oameni competenţi în actul de guvernare. Deoarece nu-i putem bănui pe primii doi oameni din stat de reflexe nedemocratice, cred că cea de-a doua explicaţie este mai plauzibilă şi, prin urmare, aceasta va fi teza centrală a acestui articol.

Deşi, cu mai mult timp în urmă, domnul preşedinte declara că în perioada de criză este exclus ca un tehnocrat să facă parte din Guvern pentru că nu ar avea susţinere parlamentară, iată că acum lucrurile s-au schimbat, iar domnul preşedinte îşi doreşte oficiali din BNR în funcţiile de top din executiv. Nici nu e de mirare. Este bine cunoscut faptul că BNR este cea mai profesionistă şi mai profesionalizată instituţie publică din România. De ce? Există mai multe explicaţii.

În primul rând, după criza băncilor comerciale din 1997 (Bancorex, Banca Agricolă şi aproape o duzină de bănci private), ajunse în insolvenţă din cauza managementului defectuos şi a reglementării şi supravegherii precare, politicienii părea să fi înţeles că BNR trebuie dotată cu specialişti autentici şi nu cu "urechişti" şi, astfel, au apărut la sfârşitul anului 1998, alături de Mugur Isărescu, viceguvernatorii Emil Ghizari, Cristian Popa şi Mihai Bogza. În al doilea rând, schimbările periodice la nivelul consiliului de administraţie al BNR, deşi au respectat algoritmul politic, s-au făcut, cu mici excepţii, păstrând criteriile de profesionalism, critice pentru o astfel de instituţie.

În al treilea rând, recrutările, numirile şi promovările în interiorul BNR, la toate nivelurile, s-au făcut în cea mai mare parte pe criterii meritocratice, fără ingerinţe politice. Şi nu în ultimul rând, BNR, sub conducerea guvernatorului Isărescu, a dus o activitate susţinută de integrare în structurile europene.

Toate acestea au avut ca rezultat crearea unui corp de elită respectat, invidiat şi curtat atât de mediul politic, cât şi de sectorul privat. De fapt, BNR n-a făcut altceva decât să urmeze modelul încetăţenit în sectorul privat, nu numai în multinaţionale, dar, din ce în ce mai mult, şi în firmele cu capital autohton, în care acţionarii au înţeles foarte bine că gestionarea capitalurilor şi a activităţilor trebuie încredinţată persoanelor celor mai capabile de pe acea piaţă. Aşa au apărut nenumăratele firme de recrutare, aşa-zişii "vânători de capete", care realmente îi "vânează" pe cei mai competenţi specialişti din piaţă.

În acest timp, în politica şi administraţia publică, numirile sau promovările se fac de cele mai multe ori pe criterii politice, pe bază de loialitate faţă de partid şi fără nicio legătură cu competenţa sau cu profilul poziţiei respective. Ba mai rău, de multe ori funcţia este cumpărată pe patru ani, de la votanţi sau de la un alt "dregător", iar funcţionarul şi familia lui, care devin "proprietarii" funcţiei respective, vor să-şi recupereze investiţia cât mai repede posibil.

Politica şi administraţia publică ar trebui să fie meserii ca oricare altele: finanţe, inginerie, comerţ, turism, arhitectură etc. Atât timp însă cât numirile sau promovările vor continua să se facă după loialitatea de partid sau pe baza unor "licitaţii" în cel mai pur stil fanariot, aceste domenii vor atrage în principal mediocrii şi oportuniştii, în timp ce persoanele talentate, competente şi de caracter se vor îndrepta către acele domenii care le asigură afirmarea, care le oferă oportunităţi de carieră pe termene rezonabile. Sunt convins că multe persoane care au ajuns în vârful piramidei în sectorul privat s-ar simţi onorate să-şi servească ţara din poziţii de înaltă demnitate publică, aşa cum se întâmplă frecvent în ţările occidentale. Şi categoric că astfel de schimbări ar duce la transferuri de competenţă, standarde, rigoare către sectorul public.

Dar de ce ar renunţa aceştia la poziţia lor de oameni apreciaţi, respectaţi şi bine plătiţi pentru un statut incert, la cheremul politrucilor şi al intereselor de partid? De ce ar renunţa la munca în echipă, cu colaboratori recrutaţi după aceleaşi standarde, pentru a lucra cu oameni impuşi de partid după criteriile amintite?

În condiţiile în care chiar miniştrii cu carnet de partid sunt admonestaţi public pentru faptul că nu "ţin legătura cu partidul", ce şanse ar avea un ministru independent? În douăzeci de ani, niciun ministru al finanţelor independent n-a rezistat mai mult de un an. Iar experienţa domnului Lucian Croitoru în calitate de prim-ministru desemnat a fost mai degrabă descurajantă pentru eventualii amatori.

Paraponul domnului preşedinte şi al domnului prim-ministru pe oficialii BNR este cel puţin nepotrivit. Rezultatul politicii monetare a BNR depinde în mare măsură de coerenţa politicilor guvernamentale, astfel încât BNR are obligaţia să atragă atenţia asupra derapajelor. Pe de altă parte, într-o societate democratică oamenii responsabili (şi nu trăncănitorii de profesie) participă la treburile cetăţii exprimând opinii, sfaturi, idei, pe orice alte platforme disponibile: televiziune, ziare, bloguri, conferinţe, seminarii etc. Cu cât schimbul de idei este mai prolific, cu atât este mai benefic pentru progresul societăţii. Oamenilor valoroşi nu le este teamă de complexităţi şi ambiguităţi, dar nu se simt confortabil în lipsa valorilor şi standardelor sau în prezenţa mediocrităţii şi indeciziei. Atragerea oamenilor valoroşi în politică şi în administraţia publică stă în mâinile domnului preşedinte şi ale domnului

prim-ministru. Dacă domniile lor doresc cu adevărat acest lucru, ar trebui ca împreună cu domnii Ponta şi Antonescu să schimbe felul în care se face politică în România. Pentru asta e nevoie de leadership.

Leadership-ul este cel care face diferenţa între mediocritate şi excelenţă, indiferent dacă vorbim despre companii, instituţii, organizaţii, comunităţi, oraşe sau chiar naţiuni. Eficienţa conducătorilor se judecă nu prin vorbele şi promisiunile lor, ci prin transformările sociale profunde pe care le produc acţiunile lor, măsurate prin intenţie şi prin rezultate. Dar pentru asta leadership-ul trebuie să pornească de la valorile, nevoile şi aspiraţiile oamenilor. Numai aşa leadership-ul poate să fie moral şi transformaţional.

Dan Pascariu este preşedintele consiliului de administraţie al UniCredit Ţiriac Bank.
Opiniile din acest articol nu implică în niciun fel instituţiile cu care autorul este asociat.