„Un Sade al zilelor noastre”/ de Stelian Ţurlea

Régis Jauffret este unul dintre scriitorii francezi de astăzi cunoscut în spaţiul românesc prin două romane traduse în 2009 şi 2010, "Poveste de iubire" şi "Case de nebuni". Născut la Marsilia, în 1955, Jauffret s-a afirmat în literatură după 2003, iar "Case de nebuni" a fost distins în 2005 cu premiul Femina. În 2007, a publicat romanul "Microficţiuni"*), distins şi el cu premiul France Culture/Télérama şi premiul pentru umor negru Xavier Forneret.

Cartea, pe care autorul a subintitulat-o roman, conţine cinci sute de micronaraţiuni tragi-comice, aparent independente una de cealaltă, fiecare de câte o pagină, fiecare cu titlul propriu. Cinci sute de micro-romane, de brief-uri. O adevărată enciclopedie a maniilor, a obsesiilor şi a disperării, aranjate alfabetic (de la "Acoperişul lumii" la "Zoo") şi construind o perspectivă ameţitoare asupra condiţiei umane urbane. Distinsa traducătoare Irina Mavrodin îl compară pe autor, în postfaţa cărţii, cu Balzac. "La Jauffret, ca şi la Balzac, întâlnim o varietate de monomanii, dar cele care domină în mod evident, marcând puternic actualitatea acestei Comedii umane jauffretiene, sunt cele ale unui sado-masochism sexual, cu accente de o cruzime care ne duce mereu cu gândul la Sade, alt autor cu care l-am putea compara pe Jauffret, despre care am putea spune că este un Sade al zilelor noastre. Evident, terenul privilegiat al acestor evoluţii sado-masochiste este relaţia dintre cei doi parteneri ai cuplului, această relaţie fiind singura cu adevărat creatoare: <<Cuplul este locul în care oamenii există cu adevărat. Ei există mult mai profund şi mai intens în relaţia lor amoroasă decât în cea socială.>> (interviu în Observatorul cultural) Dar să revenim la relaţia cu Balzac, atât de puţin evidentă, ba chiar inacceptabilă când rămânem la suprafaţă, atât de funcţională, analogic vorbind, când pătrundem mai adânc în texte. La ambii autori întâlnim o răceală a naratorului, o distanţă necruţătoare faţă de personaje şi situaţii. Totuşi, Jauffret, acest Balzac şi acest Sade al secolului nostru, îşi scrie textul cu o răceală căreia i s-ar potrivi epitetul de sadică, cu o răceală pe care cititorul o suportă, o acceptă greu la început, dar pe care, pe măsură ce avansează în masa celor cinci sute de microficţiuni, o percepe în cele mai fine mişcări ale ei, altfel spus, în toată necesitatea ei pluridimensională."
Cele cinci sute de poveşti sunt uneori banale, alteori pline de cruzime şi orori, dar mereu fascinante. Sute de personaje - de la jurnalistul cinic la bătrânul pedofil, de la poliţistul obosit şi profesorul blazat la copilul nedorit de părinţi - aleargă prin cartea care intrigă, surprinde, nemulţumeşte, produce oroare, dar, dacă rezişti să citeşti, eşti copleşit de umorul negru. Texte care încep sau sfârşesc şocant - sau şi una, şi alta. Exemple: "Îmi plac bărbaţii în erecţie", "Îmi urăsc nevasta de când s-a lăsat omorâtă de cancer", "Ne-am întâlnit cu ocazia unui atentat", "Fiţi liniştiţi, nu-i torturăm pe suspecţi", "Tata nu există, mama m-a făcut cu sperma furată de la un beţiv" etc, etc.

Pentru Jauffret, lumea este ca o bulă asemănătoare cu cea pe care o umflă speculaţia asupra cursului petrolului sau al metalelor preţioase - aşteptăm ca într-o zi să explodeze. O spune exact cu aceste cuvinte, într-una dintre microficţiuni.

Nu putem încheia fără a spune răspicat că ne aflăm în faţa unei traduceri magnifice.

*) Regis Jauffret - Microficţiuni. Editura Vellant. Traducere din limba franceză şi postfaţă de Irina Mavrodin