Opinie Daniel Dăianu: Cursa pentru 1 milion

Autor: Daniel Daianu 05.06.2011

Alianţa USL a anunţat printre ţintele strategice ale viziunii sale de guvernare crearea unui milion de noi locuri de muncă în patru ani. Şi coaliţia de guvernare urmăreşte crearea de noi locuri de muncă menţionându-se o cifră apropiată, dar procesul acoperă o durată de timp mai lungă. Este bine că partidele politice îşi dau seama că fără un grad înalt de ocupare a forţei de muncă coeziunea socială se poate eroda dramatic, cu efecte rele pentru însăşi democraţia.

Este de presupus că acest milion priveşte locuri de muncă pe net, întrucât pe piaţa muncii apar şi dispar job-uri. Este de văzut dacă cifra priveşte şi locuri de muncă transferate din economia informală. Drept este că a aduce locuri de muncă din economia subterană la suprafaţă este bine din varii motive. Unul ar fi că astfel se suplimentează veniturile bugetare prin fiscalizarea unor activităţi. O distincţie cheie de făcut este între locuri de muncă şi persoane ce intră pe piaţa muncii. Distincţia este importantă întrucât o persoană poate avea mai multe slujbe, mai ales dacă sunt part-time.

Trebuie spus în acest context că raportul atât de vehiculat în dezbaterea publică între populaţia activă şi cea pensionată nu reflectă realitatea economică. O parte mare dintre pensionari sunt încă pe piaţa muncii, chiar dacă în zona gri sau la negru. Altfel spus, este plauzibil să credem că raportul real este în fapt invers. Cei care lucrează efectiv depăşesc 5 milioane de persoane (faţă de 4,1 milioane în scripte în primele luni ale lui 2011). La cele 5 milioane s-ar adăuga peste 1 milion de persoane care lucrează cu acte în regulă în afara ţării. Participarea pe piaţa muncii considerabil mai redusă în România (sub 57%) faţă de alte ţări exprimă şi ponderea mare a populaţiei din mediul rural.

Cifra de cel puţin 5 milioane persoane active în spaţiul economic autohton permite o concluzie: a creşte cu un milion numărul de locuri de muncă, înţelese ca număr de persoane, ar echivala cu o sporire cu cca 20% a stocului activ de forţă de muncă. Dacă perioada în care s-ar încerca realizarea acestui obiectiv ar fi de 4 ani, ar însemna ca ritmul să fie de aproximativ 4% anual. Voi schiţa câteva repere pentru a examina acest obiectiv. Potrivit unor estimări, criza financiară/economică a diminuat rata de creştere potenţială sustenabilă a economiei de la 5,5-6% la 3,5-4%. Aceasta înseamnă că o forţare a acestei creşteri, alte condiţii fiind neschimbate, ar recrea o fragilitate care ar frânge, în cele din urmă, mersul economiei. Iar aici restricţia majoră este legată de deficite externe. Chiar şi în perioada de implozie a economiei româneşti deficitul de cont curent s-a situat în jur de 5% din PIB. Să folosim 4% rata de creştere anuală a PIB-ului ca parametru. Dacă intervalul de timp este de 4 ani, creşterea potenţială a PIB-ului, de cca 20%, ar fi similară cu programata sporire a stocului de persoane angrenate pe piaţa muncii oficiale (şi care nu ar veni din economia subterană). Simplificând mult de dragul argumentaţiei şi folosind o funcţie monofactorială (Q(L), unde Q denotă PIB-ul şi L, forţa de muncă), toată creşterea producţiei agregate s-ar datora creşterii fizice a stocului de populaţie activă. Este o ipoteză de-a dreptul eroică întrucât ea implică, între altele: ca salariile reale să stagneze pentru ca orice supliment de producţie/PIB să fie datorat sporirii numărului salariaţilor; să nu fie, în medie, nicio creştere în productivitatea muncii, fiindcă, dacă s-ar întâmpla aşa ceva, nu ar mai putea fi creat un număr adecvat de locuri de muncă; şi, nu în cele din urmă, tehnologiile utilizate să nu se amelioreze în sensul economisirii de forţă de muncă.

Ce vreau să spun este că pe intervale medii de timp, de 4-5 ani, dezideratul de creştere cu aproape 20% a stocului de persoane angajate în economia oficială (fără a pune la socoteală numărul celor care pot intra din zona informală în cea formală) este foarte problematic. Dacă se trece de la o funcţie monofactorială la una care include aportul capitalului la formarea PIB-ului (şi care descrie mai bine relaţia între capital şi muncă) obiectivul devine mai indepărtat.

Lucrurile se complică în plus dacă avem în vedere restricţia valutară. Pentru o economie dependentă de finanţare externă, forţarea angajării de forţă de muncă peste potenţialul de creştere sustenabilă aduce inevitabilitatea izbirii de zidul dificultăţilor de finanţare. Este adevărat că dacă angajările s-ar face preponderent în sectoare unde se produc bunuri şi servicii exportabile şi care înlocuiesc importul (tradables) şi câştigurile de productivitate ar fi mari se poate mări ritmul de creare de locuri de muna. Economia ar trebui să fie puternic orientată către producţie şi export. Deci nu consumul, ca pârghie directă, ar trebui să fie pistonul de bază. Restricţia externă este foarte dificil de înlăturat. Am văzut, de altfel, forţa ei în ultimele luni ale lui 2008 şi debutul lui 2009.

Se menţionează cele peste 700 000 locuri de muncă care s-au pierdut în perioada imploziei economiei autohtone. Inferenta ar fi că ce s-a pierdut se poate recupera prin reversibilitatea fenomenului. Dar această reversibilitate este îndoielnică în lipsa unor modificări de condiţii de ordin excepţional. Ce complică recuperarea unui asemenea număr înalt de slujbe sunt factori precum:

  • Creşterea economică din anii premergători crizei a fost peste potenţial, fapt ilustrat de nivelul deficitelor externe ce au fost cauzate, în principal, de indatorare masivă a sectorului neguvernamental (a fost perioada în care datoria externă a sectorului privat a crescut în ritmuri ameţitoare favorizată fiind şi de aprecierea, inclusiv nominală, a leului);

  • contextul economic internaţional este cu totul altul în privinţa accesului la credit şi costul său, fluxurile de capital;

  • firmele sunt obsedate de costuri şi caută să utilizeze tehnologii care economisesc resurse, inclusiv de forţa de muna;

  • mărirea salariului inim are două tăişuri. Poate favoriza, pe de o parte, transfer de forţă de muncă din zona gri şi cea subterană, ceea ce poate suplimenta venituri fiscale şi civiliza relaţia între anagajator şi angajat. Pe de alte parte, poate anula unele locuri de muncă, care nu ar mai fi transferate în economia supraterană.

Ce poate ajuta crearea unui număr cât mai mare de locuri de muncă având în vedere restricţia externă şi reperele menţionate mai sus? În primul rând, investiţii mari. Ele trebuie să fie peste 30% din PIB (au scăzut acum la sub 26% din PIB), dar cu altă structură (alocare a resurselor) decât cea din perioada ante-criză. Tebuie să absorbim mult mai multe fonduri europene, care să finanţeze proiecte ce au efecte de antrenare ample. Economia trebuie să-şi amelioreze competitivitatea astfel ca restricţia externă să fie mai puţin constrngătoare. BNR este bine să nu lase leul să se aprecieze în termeni reali dacă nu avem salturi majore deproductivitate. Pentru un interval de patru ani, dacă noul milion se referă strict la slujbe (şi nu la persoane) îi include transfer din economia subterană obiectivul intră în domeniul realizabilităţii.

Daniel Dăianu este profesor de economie, fost ministru de finanţe