Opinie Adrian Vasilescu: Ultimul episod despre cel mai în vogă film american despre criza economică, "Inside Job"

Pun punct astăzi comentariilor privind filmul american "Adevărul despre criză". Un film documentar extraordinar, cum notam în primul comentariu publicat acum câteva săptămâni; un film distins pe bună dreptate cu Oscar.

Autorii filmului au surprins magistral, în succesiunea lor vijelioasă, marile semne ce au atenţionat America şi lumea întreagă, încă din 2007, că începe criza. Când o bancă mare din SUA, "Bear Stearns", a intrat în criză de lichidităţi, lumea a intrat în panică. Deşi era vorba doar despre o bancă şi nu despre sistemul bancar american. Dar secvenţele următoare, a căror încărcătură psihologică este extrem de puternică şi de convingătoare, reuşesc să descrie cum neîncrederea câştiga teren, cuprindea inimi, minţi, conştiinţe.

Mai departe, filmul merge pe firul lucrurilor aşa cum au fost ele în realitate. După primele răbufniri, într-un moment în care părea că economia se calmează pe fondul unor cifre ceva mai optimiste privind creşterea PIB-ului din SUA, o ştire a făcut explozie. O explozie mai puternică decât cele precedente. Nu mai era vorba despre Bear Stearns. Şi nici despre Freddie Mac sau Fannie Mae. Acum era vorba despre Merrill Lynch, o uriaşă bancă de investiţii care intrase în derivă şi a fost salvată, în ultimă instanţă, de Bank of America. Şi mai ales era vorba despre Lehman Brothers, de asemenea o mare bancă de investiţii în pericol să se scufunde şi ea, care a strigat după ajutor, dar nu i s-a mai întins colacul de salvare. S-a prăbuşit la 15 septembrie 2008.

"Prea mare să fie lăsată să se scufunde?" s-au întrebat autorii filmului. Răspunsul sugerat e afirmativ. Şi tocmai fiindcă era prea mare ca să fie lăsată să se scufunde… scufundându-se a tras după ea, în criză, lumea toată.

În afara Americii, dar şi în interior, au fost lansate preziceri sumbre. S-a spus: "Iată începutul sfârşitului!"… Evenimentele, în film, se înlănţuie cu repeziciune. Aşa cum au fost în viaţă. Criza s-a agravat. Motoarele economiei americane au început să obosească. Recesiunea, prevăzută de mulţi economişti, s-a aşternut peste societatea americană.

America intra într-o "turbulenţă" (ca să folosesc acest cuvânt preferat de Alan Greenspan) de care nici acum n-a scăpat. Şi deşi în aceşti ani aveau să intervină şi momente de respiro, îndeosebi prin ieşirea din recesiune în 2010, impasul s-a dovedit a fi continuu. Un ciclu lung de criză. Au fost şi voci care au folosit cuvântul depresie. Vorbind nu despre o simplă depresiune economică, ci despre o depresie care ar fi paralizat întreaga societate.

Americanii plăteau un tribut imens pentru căderea în iluzie. Faţa monedei era strălucitoare: confortul obţinut dintr-o dată, pe datorie. Au privit însă imediat şi reversul monedei. Dacă băncile creditează tot, casă, mobilă, aparatură electrocasnică, aparatură electronică, automobil, înseamnă că totul e al băncii. Banca e proprietarul. Familia creditată beneficiază de confortul plătit de bancă în mod condiţionat. S-a spus însă: nici reversul nu-i rău. Americanii vor fi obligaţi să câştige bine, ca să-şi plătească lunar ratele plus dobânzile. Iar ca să câştige bine trebuie să muncească. Aşa că nu doar familia americană iese în câştig, ci şi societatea. Căci traiul confortabil e plătit cu muncă performantă în folosul societăţii.

Tocmai aici însă, pe piaţa imobiliară, s-au încurcat lucrurile. Dobânzile mici şi creditele multe, într-un moment în care ochii Americii erau aţintiţi spre consum, au făcut explozie. Circulaţia terenurilor s-a intensificat, construcţia de case a luat amploare. Dar cererea a luat-o cu mult înaintea ofertei. Legea pieţei a împins preţurile în sus, tot mai sus, atât la case, cât şi la terenuri. Când însă preţurile, care ajunseseră la un entuziasm frenetic şi urcau neîncetat, n-au mai putut să fie plătite, pentru că urcaseră cu nesăbuinţă, piaţa s-a prăbuşit.

…Mai departe, piaţa financiară s-a contaminat şi ea. Iar criza n-a mai putut fi evitată.