Solomon Marcus şi „Rănile deschise”/ de Ziarul de Duminică

Editura Spandugino publică în colecţia "Distinguo" un somptuos şi impozant volum, de aproape 1.300 de pagini în care academicianul Solomon Marcus adună articole publicate în ultimii patruzeci de ani, conferinţe, interviuri, textele unor întâlniri cu oameni ai şcolii, o iniţiativă pentru care editoarea Lavinia Spandonide merită toate laudele. (Din păcate, grupul de studenţi care a strâns materialul a uitat să adauge interviurilor şi pe cel publicat de "Ziarul de Duminică" în august 2000, sub semnătura lui Tudor Călin Zarojanu; şi n-a inclus în volum nici excepţionalul discurs rostit în Aula Academiei Române, în 2008, "Singurătatea matematicianului")

Solomon Marcus, academician, profesor universitar, doctor în matematică, cercetător interdisciplinar, este una dintre minţile cele mai luminate pe care încă le mai avem, un om capabil să vorbească, să explice, să convingă despre cele cele mai dificile subiecte ale cunoaşterii. Preluăm de pe site-ul editurii informaţiile care urmează. Născut pe 1 martie 1925, a absolvit Liceul "George Bacovia" (acum Colegiul Naţional "Ferdinand I") din Bacău în 1944, a urmat cursurile Facultăţii de Matematică, la Universitatea din Bucureşti, între 1945 şi 1949. A absolvit facultatea în 1949 cu Diplomă de Merit. A fost numit Asistent universitar în 1950, Lector în 1955, Profesor asociat în 1964, Profesor în 1966, Profesor consultant (Profesor Emeritus) al Universităţii din Bucureşti în 1991. A obţinut titlul de Doctor în Matematică în 1956, cu o teză despre "Funcţiile monotone cu doua variabile". În 1968 a obţinut titlul de Doctor docent al Universităţii din Bucureşti. A fost ales Membru Corespondent al Academiei Române în aprilie 1993 şi Membru Titular al Academiei Române (Academician) în decembrie 2001. Printre domeniile sale de cercetare şi profesorat se numără diverse ramuri ştiinţifice, de la analiza matematică, informatica teoretică, teoria măsurii şi topologia generală, până la lingvistică, istoria şi filozofia matematicii, poetică, semiotică şi aplicaţii ale matematicii la ştiinţele naturii sau la ştiinţele sociale.

Cartea publicată de Editura Spandugino se cheamă "Răni deschise". În prefaţa "O şansă pe care n-am vrut s-o ratez", autorul scrie: "O trăsătură comună a celor mai multe texte din această carte este faptul că ele au fost scrise ca urmare a unor invitaţii primite de la diferite instituţii (luând astfel forma unor articole, reproduse în prima secţiune a cărţii), sau constituie transcrierea unor expuneri orale invitate (acestea formează a doua secţiune a cărţii); altele sunt interviuri care mi-au fost solicitate (a treia secţiune); o a patra categorie include transcrierea unor dezbateri cu oameni ai şcolii, de la învăţători şi copii (inclusiv părinţi) de şcoală primară, profesori şi elevi din învăţământul preuniversitar, până la universitate şi postuniversitate (ultima secţiune a cărţii). A fost o vreme în care mergeam în şcoli ca inspector (pentru acordarea gradului I unor profesori). Impresiile de la acele vizite au fost consemnate într-un caiet, ele m-au ajutat în orientarea mea ulterioară. Dar de la inspecţie ca sarcină de serviciu la vizită invitată e o cale lungă, onoarea de care am beneficiat în acest al doilea caz m-a încărcat de o răspundere incomparabil mai mare decăt în primul caz. Mi-am dat seama că mă aflu în faţa unor oportunităţi extraordinare, pe care n-am voie să le ratez. Dacă m-au invitat, înseamnă că-mi acordă încredere, că aşteaptă ceva de la mine. Dar de fapt, şi eu eram interesat să aflu mai mult despre ei. M-am simţit de două ori stimulat şi mărturisesc aici bucuria cu care am participat la acţiunile evocate mai sus. Această bucurie, această plăcere de a simţi interesul comun pe care-l am cu mulţi interlocutori ai mei le-am injectat, sper, în textele propuse cititorilor, chiar dacă, în cele mai multe cazuri, cele constatate nu erau vesele.

Cuprinse într-un interval de aproape 40 de ani (1973-2011), scrierile de faţă exprimă reacţiile mele la evenimente cu care am fost contemporan sau la istorie şi la lecturi deosebite. Perioada copilăriei, în anii treizeci ai secolului trecut; anii celui de al doilea război mondial, anii de studenţie, din perioada imediat următoare, decalajul dintre istoria relatată şi cea trăită, semnificaţia lui 23 august 1944; luminile şi umbrele din diferite perioade ale dictaturii comuniste; un nou mod de lectură a istoriei culturii românesti, prin aducerea în aceeaşi albie a ştiinţei şi socio-umanului; rolul unificator al Junimii maioresciene ; cele două alfabetizări de neocolit: de la citit, scris şi socotit la folosirea calculatorului electronic; de la Haret la Moisil. Cum au apărut primele manuale în limba română: de la Gheorghe Lazăr la Traian Lalescu. Decalajul dintre creaţie şi comunicare în istoria culturii româneşti; valoarea culturală a matematicii; contrastul dintre ştiinţa de azi şi cea de ieri; aspecte antieducaţionale în mass media; cum modifică internetul procesele de învăţare şi predare; pericolul diabolizării internetului. România europeană, între pleonasm şi oximoron; cultura ştiinţifică, între oximoron şi limba de lemn; relaţia controversată dintre integrarea europeană şi identitatea naţională; de ce unii profesori nu se împrietenesc cu elevii lor şi de ce unii părinţi nu devin prietenii copiilor lor; de ce oscilează mulţi elevi între plictiseală şi distracţie; cum să înlocuim în şcoală modalitatea predominant imperativă cu una predominant interogativă; latura artistică a ştiinţei; câtă geografie şi istorie pot învăţa copiii, discutând cu părinţii şi cu bunicii lor; cât de relevant e bacalaureatul; dar doctoratul? De ce pătrunde greu ştiinţa secolului 20 în programele de învăţământ; de ce pierd copiii pofta de a pune întrebări, de îndată ce trec pragul şcolii; de ce nu reuşesc disciplinele şcolare să comunice între ele; relaţia dintre infinit şi Divinitate; limba română, mai subtilă decât mulţi dintre vorbitorii ei; cum arată serbările şcolare; de la prezumţia de nevinovăţie la cea de suspiciune; un posibil deficit de imaginaţie al literaturii şi teatrului (semnalat de Eugen Ionesco); paradoxul lui Diderot; cât de euclidiană este fiinţa umană; a face din joc o componentă inevitabilă a învăţării; rostul îndoielnic al inspectoratelor şcolare; o sperietoare: inspectorul; gradele acordate cadrelor didactice, sub semnul întrebării; succes şi valoare; interdisciplinaritatea, o promisiune neonorată; transdiscipinaritatea; o eroare: obligaţia de a restitui manualul şcolar la sfârşit de an; poate educaţia să recupereze povestea? Umorul, un ingredient obligatoriu al unei educaţii de succes.

Toate aceste chestiuni fierbinţi şi multe altele pe care le discutăm în această carte sunt tot atâtea răni deschise, pe care nu avem dreptul de a le ignora."