Primul interviu cu Mihai Cârciog, publicat de EvZ

Primul interviu cu Mihai Cârciog, publicat de EvZ:

Cine a fost Mihai Cârciog?

Cum v-a prins Revoluţia?
Aveam o cameră de luat vederi şi filmam în stradă, în locurile fierbinţi, unde se trăgea. Filmele respective i le dădeam unei vecine care lucra la TVR, doamna Creţulescu. Ea le ducea şi apăreau pe ecrane. Una dintre imagini era cea cu porumbelul împuşcat, dacă vă mai aduceţi aminte.

Când v-ati gândit la o afacere?
M-am gândit că ştiu să organizez o publicaţie, pentru că asta am făcut şi înainte. Atunci era momentul, să o fac nu sub emblema unei instituţii, ci sub a mea. Mi-am dat demisia de la revistă chiar înainte de Crăciun, spunând că vreau să fac acest pas şi să lansez o publicaţie.

V-aţi gândit cu cine veţi lucra?
Am avut mai multe variante. Îmi plăcea foarte mult cum scria Cornel Nistorescu. Citeam reportajele lui din "Flacăra", dar nu-l cunoşteam personal. Îmi spusese un prieten, Gheorghe Tomozei, Dumnezeu să-l odihnească, că într-adevar este un băiat foarte talentat. Am dat sfoară în ţară: cine îl cunoaşte pe Nistorescu să-i spună. Dacă îl interesează, să mă contacteze, că aş vrea să colaborăm.

Când aţi vorbit cu Nistorescu prima dată?
În ianuarie 1990. M-a sunat, m-am prezentat, i-am spus unde locuiesc, l-am invitat la mine, am stat de vorbă. N-am avut o discuţie amplă. A rămas că el este redactor-şef, am stabilit un salariu...

Cât?
Dacă-mi aduc aminte, a rămas surprins că i-am propus 25.000 de lei pe lună. Cam de cinci ori salariul unui director din timpul comunismului. Când am mers la primărie să ne înregistrăm, i-am oferit şi procente din afacere. I-am spus celui care nota: "acţionar Cârciog Mihai - 70%"... Şi atunci Nistorescu a zis "eu nu ştiam că mai ai un partener, nu merg mai departe fără să ştiu". Iar eu am adăugat "şi Cornel Nistorescu - 30%".

Ce aşteptaţi atunci de la presă?
În primul râd să facem o presă care să fie îndrăgită de cititori şi care să contribuie cât mai eficient la traversarea acelei perioade de trecere de la o societate comunistă la una liberă.

V-aţi gândit că ies şi bani?
Bineînteles. Eram convins, pentru că toate publicaţiile pe care le-am făcut la Uniunea Scriitorilor fuseseră rentabile, că dacă fac un lucru bun, vor veni şi satisfacţiile financiare. Dar, în principal, îmi doream să fac o mare societate de media.

De unde au venit banii?
Schema mea era foarte simplă. Oamenii care distribuiau presa comunistă aveau încredere că se vinde ceea ce fac. Am aranjat cu ei ca atunci când tiparesc primul numâr, în 300.000 de exemplare, să-mi achite jumătate din tiraj. 300.000 de exemplare ori 3 lei, cât costa, însemnau 900.000 de lei. Ei mi-au dat 500.000, cu care am plătit tipografia, care a costat 70.000 şi de acolo am început să funcţionam.

Cornel Nistorescu vorbea într-un editorial şi de unchiul dv. din Anglia, despre care se ştia doar că era "un om misterios care finanteaza revistele «Expres»".
Nu, el nu m-a ajutat la finanţarea revistei "Expres"

Ppovesteste că a fost la el, la Londra.
Da, am fost acolo. Într-adevăr, mi-a dat câteva sute de lire sterline cu care am cumpărat primele reportofoane, care erau ultimul răcnet atunci. Şi a fost alături şi sufleteşte. Dar, practic, bani de la el nu au intrat în societate.

Cum a venit numele "Expres"?
Stând de vorbă cu Cornel Nistorescu şi cu sotia lui de atunci, Monica. Ea a propus "Expres", si noi am spus "bine". Consider că, orice nume foloseşti, trebuie să faci din el renume.

"EVENIMENTUL ZILEI" A DEVENIT UN DROG

Când v-aţi gândit prima dată la un cotidian?
În societatea Expres lucrau foarte mulţi ziarişti cunoscuţi şi care, în general, păreau incompatibili. Pe acelaşi coridor erau Cornel Nistorescu, Nicolae Cristache, Ilie Şerbanescu, Radu Budeanu, Ion Cristoiu, Alina Mungiu, Dan Mucenic, George Pruteanu.

Erau mulţi şi toţi simţeau nevoia să se exprime zilnic. Evenimentele aveau o derulare încât abordarea lor săptămânală era deja tardivă în unele situaţii. Ştirile şi evenimentele deveneau perisabile. Se simţea nevoia de un cotidian. Analizând, îmi dădeam seama că nu se mai făcuse nimic nou în domeniul presei cotidiene. Nu se făcea o presa vie şi care să atragă cititorii şi să-i determine să cumpere ziarul. Am tot insistat să facem cotidian.

Când se întâmpla asta?
În 1992, dar încă din 1991 mă gândeam. Cornel Nistorescu spunea că o să pierdem bani şi, în final, a zis că se retrage. Dacă vrem să facem un cotidian, să-l facem fără el. Cristoiu simţea nevoia unui cotidian, dar îi era frică. El era director la o revistă de mare succes, "Expres Magazin", avea gloria asigurată şi nu-i venea să-şi rişte poziţia cu un eventual eşec. Eu tot insistam şi îi explicam că n-are cum să aibă un eşec, că e cel mai bine pregătit şi talentat pentru treaba asta. Tot îi inoculam încredere, atâta timp cât este un ziar nou, care revoluţionează presa, cu titlu, supratitlu şi bumbi, pe care să poţi să-l parcurgi, să-l poti citi în metrou.

Aşa a reieşit din discutiile noastre: materiale scurte, cu idei clare şi cu lucruri senzaţionale. EVZ a devenit un drog. Erau soţ şi soţie care nu aveau răbdare să cumpere unul ziarul şi să-l citească pe rând. Îl cumpărau amândoi, pentru că devenise un drog.

Aţi stabilit un set de reguli pe care să le respecte ziarul?
Da. Patronatul nu se băga în publicaţie şi în conţinut, nu se spune decât adevărul, nu se influenţează cu nimic, nimeni nu are dreptul să modifice o ştire. Atunci, agenţiile erau la început şi informarea se făcea de către noi. Erau foarte mulţi reporteri, care umblau de dimineaţă până seara ca să aducă ştiri.

Ne-am asigurat de o dotare de vârf în epoca respectivă. Aveam walkie-talkie, aveam un fel de telefoane mobile pe vremea aia, acum 15 ani, care descurajau concurenţa. Noi am avut dotările încă de la început şi redactorii noştri aveau sentimentul superiorităţii, ai supremaţiei, că sunt cei mai tari şi cei mai buni.

Cât costa ziarul, la început?
Dacp-mi aduc bine aminte, trei lei. Era preţul pâinii.

De ce aţi ales acest reper?
Era cel economic şi mi se părea şi cel firesc. Erau perioade când simţeam nevoia să scumpim pentru că nu ne ajungeau banii.

A trăi din presa din distribuţie, nu din publicitate, nu este uşor. Să lucrezi cu 20.000 de distribuitori mai mult sau mai puţin corecţi, să aduni banii de la ei şi să-ţi ajungă la timp înapoi pentru a-i reintroduce în circuit şi să scoţi alt ziar era destul de dificil. Erau situaţii când ne blocam, pentru că nu aveam încasările.

Câţi bani câştigaţi din EVZ la început?
14.000 de dolari socotiţi pe zi, din care plăteam tipografia. Dar am facut, în primii ani, milioane de dolari profit.

Vă sunau politicienii?
Trebuie să spun ca am avut întotdeauna principiul să nu amestec puterea mea din presă şi presa cu afacerile şi relatiile cu politicienii şi cu administraţia. Nu ştii niciodată când, chiar şi în cazul prietenilor, unul dintre ei greşeşte şi este luat în tarbaca de jurnalişti. N-am apelat la nimeni, n-am făcut afaceri cu statul, tocmai pentru a feri societăţile de media de etichetări sau catalogări ca fiind aservite, ca având interes într-un loc sau în altul.

Primeam telefoane. Îi puneam să ia legatură cu ziaristul care a scris articolul respectiv. N-am intervenit niciodată în zona editorială ca să cer să se procedeze într-un fel sau în altul.

Singurele tipuri de intervenţie care au fost, le spuneam câteodată, dar numai directorului sau redactorului-şef "ia legătura cu persoana cutare, să-i daţi nişte explicaţii" sau "ai luat legătura să vezi şi punctul celuilalt de vedere?". Atât.

DUPĂ 15 ANI

Cum vi se pare EVZ de astăzi (în 2007)?
Din punctul de vedere al structurii ziarului, mi se pare mai în regulă decât pe vremea când eram proprietar. În sensul că are diversitate de opinie, are o abordare mai completă a aspectelor. Nu mai este un ziar de persoană. Din contra, poate acum chiar se simte nevoia unor vedete. Însă, pentru marele public e mai greu de citit.

De ce?
În sensul că nu mai are lucruri picante, pe care să le citeşti şi să simţi nevoia să le povesteşti. Din punctul de vedere al acestui gen de presă, este în regulă. Din punct de vedere comercial, nu prea. Văd că i se spune în unele cercuri şi pe unele posturi "oficiosul". Sigur că, în orice redacţie, sunt oameni care simpatizează într-o direcţie sau alta. Atunci, dacă lucrurile sunt diverse şi nu există o linie dirijată, e în regulă, pentru că se exprimă mai multe puncte de vedere, şi chiar este bine, că fiecare se regăseşte cu ce vrea să citească. Rău este când este un singur sens.

PRIMA VÂNZARE A CĂZUT ÎN 1994

Au fost momente când exista riscul să închideţi EVZ?
Nu, nu pot spune. Am avut momente mai grele financiar, din cauza faptului că Ion Cristoiu nu voia să introducă reclame. Şi aveam contracte de publicitate angajate, iar el nu voia să folosească spaţiul pentru reclamă.

Dar eraţi proprietarul ziarului?
Da, sigur, dar aici eram o echipă şi trebuia să lucrăm liber consimţit. Trebuia să-l convingem, să-l lamurim. El nu voia şi, cu felul bine-cunoscut, dădea de ştire că, dacă nu, îşi ia jucărelele şi pleacă.

Depindeaţi atât de mult de Cristoiu la vremea respectivă?
În acel moment, ziarul era un ziar de persoană. Era un ziar cu un singur lider.

Când v-aţi dat seama că nu e OK un ziar de persoană?
Ştiam asta pentru că, atunci când am avut primele negocieri cu Grüner&Jahr pentru a face o asociere, lucrurile s-au împotmolit când a început ziarul să facă o campanie pentru pedeapsa cu moartea. Se întâmpla prin '94.

Atunci aţi fi vândut ziarul?
Nu-l vindeam atunci. Şi oricum, în 1998, n-am vândut, am facut o majorare de capital prin intrarea Gruner&Jahr. La majorarea de capital, procentele au devenit 50-50, în 1998.

VÂNDUT UNUI DESTIN ÎN OGLINDĂ

Cum aţi vândut ziarul în 1998?
Au fost două etape. În 1998 a fost o cesiune de acţiuni prin majorare de capital şi vânzarea propriu-zisă s-a facut la Gruner&Jahr în 2002.

Cum a venit oferta? Prima data în 1994, n-aţi ajuns la o înţelegere.
Da, v-am spus. N-am ajuns la o înţelegere pentru că era socotit ziar de persoană. În 1998, Nistorescu i-a contactat să-i întrebe ce părere au despre ziarul de astăzi şi dacă mai există dialog pe tema asocierii.

De ce i-aţi contactat?
Întotdeauna, încă de la început, eu am avut gândul unei mulţinationale, unei societăţi puternice, cu un partener puternic, care să te protejeze în faţa presiunilor. Să nu fiu niciodată obligat să cedez. De exemplu, EVZ nu avea publicitate de stat, nu lucra cu astfel de pârghii. Consideram că se înscrie pe o altă orbită un parteneriat cu o societate puternică şi care este respectabilă şi respectată pe plan mondial. Pe urmă a fost norocul. Preşedintele de atunci al Gruner&Jahr este acum (în 2007, n.r.) şeful Bertelsman. Culmea este că acest om avea absolut matematic acelaşi destin cu mine: născut în acelaşi an, în acelaşi an fusese muncitor în tipografie, în acelaşi an devenise maistru tipograf, în acelaşi an intrase din tipografie în sistemul editorial, în acelaşi an scosese primele publicaţii, cum făceam eu la Uniunea Scriitorilor. Iar în anul în care am dat eu drumul societăţii Expres el fusese numit preşedintele Gruner&Jahr.

Cum au fost cei doi paşi?
Atunci noi am dat 50% şi am rămas eu parcă cu 27% şi Nistorescu cu 23%. În 2002, eu am vândut primul. Cornel îmi spusese că şi nemtii vor, dar şi el vrea să vândă. Eu zic "bine, dom'le, dacă vinzi tu, n-are sens să rămân, vând şi eu". Am intrat la negocieri, eram la Viena, au venit acolo, le-am spus ce şi cum. Când am venit la Bucureşti, Cornel zice "eu nu mai vând". El a mai rămas un an şi ceva.

Au fost momente când aţi fost şantajat de stat?
Se făcea prin distribuţia hârtiei. Mi-aduc aminte o siţuaţie, în '93-'94, când nu ni se mai dădea hârtie. Prin contractul nostru cu Letea puteam să luăm, în avans, hârtie în valoare de 300 de milioane de lei. Şi, normal, ca orice manager, luai şi doar când ajungeai la 300 de milioane plăteai. La un moment dat nu ni s-a mai dat hârtie. A ieţit primul ministru de atunci (Nicolae Vacaroiu - n.r.) să spuna că fabricile nu îşi mai pot permite, că este hârtie suficientă, dar că trebuie să se plătească la zi. Am plătit cele 300 de milioane şi tot nu ni s-a dat. A ieşit din nou şi a zis că trebuie să se plătească în avans. Am plătit 500 de milioane în avans şi degeaba. Abia atunci a spus că din cauza iernii grele nu s-a putut aduce materia primă din pădure, dar că ne dă de la rezerva de stat. Ni s-a dat, dar, în condiţiile în care 500 de milioane de lei erau blocaţi la Letea, ca avans, n-am mai avut bani să plătim la rezeva de stat. Am intrat în nişte penalizări de am ajuns să plătim hârtia de trei ori mai mult.

În spatele acestei decizii era ceva legat de ce a scris EVZ?
Dintr-o informare colaterală, aflasem că în partidul de guvernământ de atunci se hotărâse raderea şi falimentarea economică a societăţii noastre.

De ce?
Pentru că eram opozanţi ai puterii. Politicienii au înţeles greu ca ziarele sunt opozante. Şi că aşa e bine. Ca ziarele sunt atente la ce fac ei, iar ei trebuie să le mulţumească pentru că le atrag atenţia.

Au mai fost momente când v-au şantajat direct sau indirect?
Pe mine, economic, nu. Nu am mai avut cunoştinţă de astfel de lucruri. În orice caz, nu ne-am bucurat niciodată de sprijin. Asta e clar.