Efectul yo-yo/ de Alexandru Ciolan

Autor: Alexandru Ciolan 15.06.2011

Yo-yo (ortografiat şi yoyo), numele contemporan pentru discul care urcă şi coboară pe o sfoară, jucărie simplă şi veche de când lumea, apare (incredibil!) într-un dicţionar românesc de-abia în anul 2000 (în Marele dicţionar de neologisme al lui Florin Marcu).

Jucăria pare a se fi născut, ca atâtea alte lucruri, în China antică, cu vreo mie de ani înainte de Hristos şi era pe atunci din fildeş şi fir de mătase. Cinci secole mai târziu, în Grecia, pictat pe un vas, aflăm un băiat care ţine în mână un diskos, un disc atârnat de o sfoară (foto 1). După multe veacuri în care nu ştim mai nimic despre soarta jucăriei, Europa o redescoperă şi face din ea un obiect de alungat plictisul aristocratic. Un portret de la sfârşitul secolului al XVIII-lea îl înfăţişează pe cel ce ar fi trebuit să devină Ludovic al XVII-lea al Franţei (mort în închisoare la vârsta de zece ani) ţinând în mâna dreaptă ceea ce se numea un bandalore (foto 2). Tot cu bandalore se juca, la 1791, şi o cochetă pariziancă (foto 3). Pe generalul Lafayette, pe contele Mirabeau şi pe Napoleon jucăria îi ajuta să-şi adune gândurile. Peste Canalul Mânecii, viitorul George IV se joacă şi el, într-un portret, cu un quiz.

Atât jucăria actuală, cât şi numele ei nu ne vin însă pe filieră eropeană, ci de peste mări şi ţări: din Filipine şi din Statele Unite. În tagalog, limba vorbită în insula Luzon, yo-yo înseamnă "du-te-vino", iar legenda urbană ţesută în anii '30 de producătorul nord-american al jucăriei pretinde că ar fi fost iniţial o armă, inspirată de modul de a vâna al cameleonului: desfăşurându-şi limba, acesta înhaţă prada, după care îşi înfăşoară la loc limba în gură. Ascunşi în copaci, filipinezii ar fi aruncat asupra vânatului o piatră aflată la capătul unei corzi din liane. Dacă rata ţinta, piatra revenea, cuminte, asemenea bumerangului, la vânător. Existenţa armei nu a fost dovedită, dar yo-yo era în Filipine cea mai populară jucărie, pe care şi-o construia orice copil.

Istoria jucăriei în forma actuală începe în 1928, când un imigrant filipinez, Pedro Flores, deschidea în Santa Barbara, California, o fabrică de yo-yo. Două au fost inovaţiile care au asigurat succesul produsului: sfoara nu mai era legată de axul care uneşte cele două discuri de lemn, ci făcea o buclă în jurul lui, permiţând discurilor, odată ajunse la capătul aţei, să se rotească de câteva ori înainte de a face cale-întoarsă pe sfoară în sus. Se deschideau în felul acesta noi posibilităţi de manevrare, încurajând improvizaţia. A doua idee care a contribuit la cariera glorioasă a jucăriei a fost aceea de a organiza concursuri dotate cu premii. După numai un an, Flores deschidea în California alte două fabrici de yo-yo, pentru ca în 1932, în plină criză, să-i vândă afacerea lui Donald Duncan contra sumei, uluitoare pentru vremurile acelea, de 250 de mii de dolari. Geniu al marketingului, Don Duncan a creat o echipă de experţi în folosirea jucăriei care băteau ţara în lung şi-n lat, făcând demonstraţii de virtuozitate. Ziarele magnatului Hearst făceau gratuit reclamă concursurilor de yo-yo, la care intrarea era liberă, cu condiţia să dovedeşti că eşti abonat la ziar… Cu asemenea campanii, nu e de mirare că America s-a lăsat contaminată de yoyomanie. În anul de glorie 1962, la o populaţie de 40 de milioane de copii cât aveau Statele Unite, s-au vândut 45 de milioane de jucării yo-yo - şi s-ar fi vândut şi mai multe dacă oferta ar fi putut ţine pasul cu cererea…

În 1965, în urma unui proces, Duncan a pierdut dreptul de a mai folosi marca yo-yo, instanţa hotărând că termenul devenise, prin folosire, un cuvânt al limbii comune, care desemna jocul însuşi. Trei ani mai târziu, în 1968, firma era vândută către Flambeau Inc, fabricantul de până atunci al modelelor de plastic, care continuă să le producă şi astăzi. Diferite inovaţii tehnice au perfecţionat neîncetat jucăria: profilul în formă de fluture, introducerea pe ax a rulmenţilor (primii care au făcut-o au fost suedezii), materiale preluate din industria aeronautică etc. etc. Culmea gloriei a fost atinsă în 1985, când NASA a îmbarcat pe naveta Discovery un yo-yo pentru a studia efectele microgravitaţiei aspra felului în care se roteşte. (Se roteşte, dar mai încet.)

În toată lumea se organizează competiţii naţionale şi regionale de yo-yo, iar Campionatul mondial se desfăşoară anual în Orlando, Florida, la sfârşit de iulie şi început de august. Există şi o "Capitală Mondială a Yoyo-ului" (oraşul Luck, din Wisconsin), şi o "Zi a yo-yo-ului din Statele Unite" (6 iunie, ziua de naştere a lui Don Duncan). Există cluburi şi asociaţii ale iubitorilor de yo-yo, există colecţionari de yo-yo, există magazine specializate în vânzarea de yo-yo…

Devenit, în conştiinţa publică, un simbol al mişcărilor de du-te-vino, al creşterilor şi descreşterilor rapide, yo-yo a intrat în ultimul timp în limbajul folosit de dieteticieni pentru a se face ascultaţi şi înţeleşi. Sugestiva sintagmă efectul yo-yo (engl. yoyo effect) a fost creată de Kelly D. Brownell de la Yale University, expert în probleme de obezitate (foto 4), pentru a desemna creşterea în greutate de după o nemiloasă luptă cu kilogramele: "Fenomenul de îngrăşare după o cură de slăbire, numit «efect yo-yo», este responsabil de apariţia a numeroase probleme de sănătate." (G. 11 IV 07 p. 12).

Cu yo-yo ne jucăm sau nu ne jucăm, dar cu efectul yo-yo nu e de joacă…

Exemplificări şi datări pentru sensurile şi cuvintele noi din acest articol veţi găsi în ediţia a treia a DCR (Dicţionarul de Cuvinte Recente), aflat în pregătire la Editura Logos.