Opinie Daniel Dăianu: Când finanţa perverteşte piaţa şi corodează democraţia (I)

În 22 mai 2008 am cosemnat în cotidianul francez Le Monde o scrisoare deschisă adresată liderilor UE, alături de trei foşti preşedinţi ai Comisiei Europene, şase foşti premieri şi şase foşti miniştri ai finanţelor/economiei din ţări din UE.

Textul, numit "Pieţele financiare nu trebuie să ne guverneze", lansa un avertisment privind iminenţa unei crize financiare zguduitoare, care va slăbi considerabil lumea occidentală. Între semnatari se număra Jacques Santer şi Otto Graf Lambsdorff, care aparţin curentelor creştin democrat şi respectiv liberal din politica europeană.

La vremea publicării scrisorii la vârful Comisiei şi ECB se vorbea despre "robusteţea" economiei europene remarcându-se, totodată, că grupurile bancare europene nu ar fi implicate, masiv, în producerea de active toxice şi că, probabil, criza nu va traversa Oceanul. Am văzut ce s-a întâmplat odată cu momentul Lehman Brothers. De atunci a început calvarul financiar european întruchipat şi de o criză a zonei euro.

De ceva timp mă muncesc două gânduri privind desfăşurarea crizei. Şi poate că nu aş fi scris aceste rânduri acum dacă nu aş fi văzut un bancher declarând la postul public TV autohton că principala misiune a industriei pe care o reprezintă este de a avea grijă de banii deponenţilor, altfel spus, de a respecta relaţia fiduciară (de încredere) cu clienţii.

Ştiind că banca sa a fost salvată cu bani publici în ţara mamă, că a fost implicată în originarea şi distribuirea de derivate periculoase, nu îmi venea să cred ce aud. Indecenţa retoricii afişate era la vedere.

Realitatea este că mulţi în industria financiară nici acum nu îşi asumă rolul pe care ea l-a jucat în producerea unei crize fără egal după Marea Depresiune. Abuzul de securitizare, înşelarea clienţilor prin distribuirea de produse fără tranzacţionare transparentă (fără valoare, practic), goana după profit prin neglijarea riscurilor la nivel micro şi macro etc. au transformat mari componente ale industriei financiare într-un veritabil destabilizator intern al economiilor industrializate.

Evoluţia intermedierii financiare în ultimele decenii a amplificat enorm riscuri sistemice, prin creşterea complexităţii şi interconectivităţii. Cum subliniază Andrew Haldane, directorul de cercetare la Banca Angliei, tocmai robusteţea sistemelor a fost lovită. Aş menţiona aici şi pe Alexander Lamfalussy, care în 1999, într-o analiză de mare fineţe arată cum abuzul de securitizare şi creşterea "sectorului bancar umbră" (shadow banking sector), care scapă reglementărilor, face sistemele tot mai fragile, vulnerabile. Criza a obligat guvernele să redescopere nevoia de stabilitate financiară. Dar nu doresc să revin asupra viciilor intermedierii financiare, aşa cum a evoluat în ultimele decenii; de când a irumpt criza financiară am scris despre cauze aşa cum le văd şi am evocat rolul nefast al dereglementărilor, între care renunţarea la legislaţia Glass Steagall în 1999 şi Commodities Markets Modernization Act din 2000 din SUA, care au stimulat operaţiunile speculative. ZF

mi-a găzduit articole pe această temă cu generozitate.

Sunt însă îngrijorat de două procese, care par să fie accentuate de criza financiară şi care, în opinia mea, merită atenţie sporită.

Unul priveşte ce s-a întâmplat cu industria financiară în anii de criză. Riscuri sistemice au obligat guverne la intervenţie publică de salvare a unor giganţi bancari, a celor numiţi "too big to fail". Este drept că această intervenţie a fost însoţită de eforturi de reformă a reglementării şi supravegherii pieţelor financiare în domenii ca: limite la leverage (îndatorare), creşterea capitalului propriu, reglementarea derivatelor, legarea remunerării de performanţă, ingrădirea de operaţiuni speculative etc.

Şi ironia face ca Adair Turner (şeful Autorităţii pentru Servicii Financiare) şi Mervyn King (guvernatorul Băncii Angliei) în Marea Britanie să fie mai cutezanţi decât omologi din Europa continentală. O explicaţie ar fi supraexpansiunea City-ului, care a vulnerabilizat mult economia britanică (Irlanda şi Islanda fiind cazuri de-a dreptul extreme). Fapt este însă că această criză conduce la o consolidare pe piaţă şi apariţia unor entităţi financiare mai mari. Dimensiunea acestor grupuri face ca riscurile sistemice să persiste.

În opinia mea, înăsprirea unor cerinţe de capital propriu şi lichiditate ca şi o supraveghere mai riguroasă (din partea Consilului European pentru Riscuri Sistemice/ESRB) nu pot face faţă la operaţiuni riscante (de trading) ale acestor grupuri (sunt analize care arată că noile reglementări (Basel III) sunt prea laxe, că ar trebui să se meargă până la 14% capital propriu).

Sindromul "too big too fail" netratat cum se cuvine va perpetua o stare de captivitate a guvernelor faţă de aceste grupuri. Lucru grav este că se perverteşte logica de funcţionare a economiei de piaţă. Fiindcă este nefiresc ca pierderi ale industriei financiare să fie socializate (pe spezele plătitorilor de taxe şi impozite) în mod recurent, în timp ce veniturile lucrătorilor din această industrie să fie protejate.

"Hazardul moral" a fost accentuat prin salvări fără a fi contracarat de tratarea unor cauze de adâncime. Şi mă tot întreb de ce nu se recurge la o legislaţie anti-trust, aşa cum s-a întâmplat cu alte industrii. "Izolarea" (ring-fencing) operaţiunilor tradiţionale de banking de cele de "trading", aşa cum a fost propusă recent de o comisie specială în Marea Britanie, nu cred că este îndeajuns. Ce trebuie să ne pună pe gânduri este că industria revine treptat la obiceiuri periculoase şi când fac această afirmaţie mă gândesc la riscuri sistemice.

Mark Mobius, care este un om din piaţă cu mare experienţă, făcea referire nu demult la volumul de derivate care iar creşte în ritm ameţitor. Mai mult de 60% din veniturile nete ale primelor 6 grupuri financiare americane este obţinut din operaţiuni de trading, precum înainte de criză. În loc să diminuăm din natura speculativă (de cazinou) a activităţii bancare, ea se perpetuează.

Când Nicolas Sarkozy, David Cameron, Angela Merkel, în UE, au dojenit capii industriei financiare replicile au fost rapide. Cât de strâmbă este situaţia se vede din derularea tragediei greceşti, a dramei europene. Deoarece riscul de contagiune este foarte înalt (fiindcă integrarea face ca panica să conducă uşor la reîngheţarea pieţelor), implicarea sectorului privat în restructurarea datoriei suverane elene (prin participarea la pierderi/haircuts) este evitată, refuzată cu vehemenţă de ECB şi Comisie.

Dar între mari deţinători de obligaţiuni elene sunt mari operatori din piaţă (market-makers), care au fost salvaţi de intervenţia guvernelor. Este o situaţie tragicomică, o pervertire a regulilor de bază ale economiei de piaţă, care spun că cine îşi asumă riscuri se cuvine să suporte consecinţe.

Dacă ar fi numai situaţia de criză actuală poate că ai trece cu vederea având în vedere indiscutabile riscuri sistemice. Dar concentrarea pe pieţe creşte şi grupurile bancare mari nu se dezbară de practici rele. Este ca şi cum mergem spre o permanentizare a stării de criză. Şi nici guvernele, Comisia în UE, Administraţia în SUA, nu par să aibă forţa de a rezista presiunilor industriei. Peste Ocean sunt acţiuni de diluare a prevederilor legislaţiei Dodd-Franck. Tot astfel se întâmplă şi în Europa.

Al doilea proces ţine de relaţia între economic şi social. Economicul nu poate fi abstras din social, să mi se scuze platitudinea. Criza financiară accentuează un fenomen îngrijorător în ţările europene şi în SUA; mă refer la îngustarea clasei milocii în ultimele două decenii.

Acest fenomen poate fi pus în corespondenţă cu mersul tehnologiilor, cu creşterea economică explozivă a Asiei (care a tăiat din "market shares" deţinute de economiile vestice), cu politici publice şi, nu în ultimul rând, cu o financializare excesivă a multor economii (în detrimentul activităţii industriale).

Financializarea a adus cu sine o redistribuire a venitului net în lumea corporatistă (o triplare, de pildă, a ponderii finanţei în totalul profiturilor în SUA, în ultimele decenii) şi în relaţia între salariaţi şi acţionari (capital). Teza capitalismului popular nu poate oculta creşterea inegalităţii veniturilor. Când plăcinta socială (PIB-ul) creşte ai zice că nu sunt probleme.