Opinie Daniel Dăianu: Când finanţa perverteşte piaţa şi corodează democraţia (II)

Criza financiară accentuează erodarea clasei mijlocii. Pentru că salvarea industriei financiare a împovărat bugetele publice considerabil. În numeroase economii avansate datoriile publice au crescut cu peste 40% în câţiva ani, de la niveluri ce depăşeau 60% din PIB, şi tendinţa continuă. Întrucât corecţii bugetare majore vor fi inevitabile între timp, înseamnă că cetăţenii vor fi confruntaţi în anii ce vin cu importante creşteri de taxe şi impozite, cu reduceri de cheltuieli sociale.

În al doilea rând, apare spectrul unei inflaţii mărite. Deja tensiuni pe pieţele produselor de bază împing în sus inflaţia. Injecţii de lichiditate repetate, efectuate de bănci centrale mari, anunţă diminuarea veniturilor prin taxa prin inflaţie. În viitor, blocaje politice extreme ar putea conduce la subjugarea unor bănci centrale şi emisiuni necontrolate de monedă. Criza financiară a indus deja o dominantă fiscală asupra conduitei multor bănci centrale (inclusiv asupra FED şi BCE). Şi înclinaţia multora dintre cei avuţi de a face plasamente în entităţi înregistrate în paradisuri fiscale accentuează povara fiscală pentru clasa mijlocie. Înainte de criza financiară, Larry Summers şi Robert Reich (profesori la Harvard) atrăgeau atenţia asupra pericolelor decurgând din erodarea clasei mijlocii. Şi Anthony Giddens a examinat acest fenomen. Dar ei aveau în vedere, în principal, efecte ale globalizării, ale creşterii economice din Asia la confluenţă cu fenomene demografice şi scleroze instituţionale. În 1996, Paul Samuelson vorbea de jocuri cu suma nulă în economia globală, care slăbesc poziţiile economiilor occidentale. Criza financiară/economică accelerează asemenea efecte. Dacă adăugăm şi consecinţe ale crizei ecologice, lucrurile se complică în plus. Amintesc că fostul economist-şef la Banca Mondială Nicholas Stern, care condusese o analiză amplă, a spus răspicat ceea ce economiştii serioşi ştiu: că pieţele nu internalizează corect relaţia om-natură şi că este necesară o politică publică. Dominanta exercitată de industria financiară şi erodarea clasei mijlocii sunt de rău augur pentru democraţie, pentru funcţionarea sistemului de controale reciproce instituţionalizate (checks and balances), pentru asigurarea cimentului social şi a capitalului social (în accepţia lui Robert Putnam), de care democraţia are nevoie. Când grupuri de interese devin prea puternice, ele pot captura politica publică. Aşa s-a întâmplat cu valul de dereglementări, dincolo de influenţa unei cosmologii a pieţelor perfecte (the efficient market hypothesis) care a neglijat riscuri sistemice şi a simplificat până la deformare înţelegerea realităţii. Când societatea se polarizează, se creează premise pentru fragmentare socială, pentru deteriorarea spaţiului public (ca perimetru de dialog şi ajungere la compromisuri), pentru articulări politice extremiste. Asemenea reacţii sunt în nu puţine ţări din UE şi chiar în SUA. Polarizarea politică stridentă, intoleranţa, creşterea xenofobiei şi şovinismului sunt şi ele rău prevestitoare. Avem de-a face şi cu o mare problemă morală. Companii mari vorbesc despre "responsabilitate corporatistă socială" (social corporate responsability/SCR). Unde este aceasta ca răspundere morală/fiduciară faţă de clienţi când se plasează produse financiare toxice unor investitori naivi în timp ce distribuitorii produselor le short-ează (mizează pe deprecierea activelor respective)? Penalităţile pe care bănci mari de investiţii le plătesc în SUA lui Securities and Exchange Commission pentru asemenea practici sunt edificatoare. Unde este responsabilitatea când firme cu venituri nete de multe miliarde de dolari plătesc fiscului cvasinimic? Mă întreb dacă preşedintele Barack Obama l-a numit pe şeful GE în fruntea unui comitet special de învigorare a afacerilor având în vedere o asemenea performanţă. Nu în mod întâmplător, după o serie de scandaluri corporatiste (vezi cazurile Enron, Worldcom, Parmalat etc.), Claude Bebear, şef al patronatului francez, scria într-o carte că "Ils vont tuer le capitalisme" (Ei vor distruge capitalismul). Parafrazându-l, ne putetm gândi la economia de piaţă, la democraţie. Când evenimente rare, "lebede negre" (black swans) cum le numeşte Nicholas Taleb, pun la grea încercare capacitatea guvernelor de a gestiona treburile publice, sentimentul de echitate (fairness) în împărţirea poverii devine esenţial în prezervarea cimentului social. Aşa cum am remarcat cu ani în urmă în ZF (2006), Adam Smith, Max Weber, Kenneth Arrow, Amartya Sen şi alţii au subliniat relaţia între valori morale şi o bună funcţionare a economiei, a societăţii. Când cinismul, lăcomia, iresponsabilitatea faţă de soarta celorlalţi, egoismul se răspândesc, anomiile pot deregla serios societatea. Criza este însoţită şi de false piste în dezbaterea publică. A susţine că actuala criză financiară este cauzată în principal de rolul excesiv al statului în economie este, în opinia mea, o teză falsă. Criza financiară are la origine, în esenţă, un sistem de intermediere financiară care a luat-o razna în ultimele decenii. Sistemul financiar a dezvoltat un raison d'etre al său, tot mai în divorţ de nevoile economiei reale - grav fiind că politici publice, în ţări proeminente în economia lumii, au fost "capturate" de finanţa în folosul ei. Este adevărat însă că criza financiară se împleteşte cu una a statului asistenţial. Aceasta din urmă era vizibilă de mai bine de un deceniu, fiind determinată de excese populiste, clientelism politic şi hipertrofierea sectorului public în unele ţări (Grecia fiind cazul cel mai notoriu), de suprasolicitarea posibilităţilor din raţiuni militare şi de altă natură (ceea ce Paul Kennedy a numit «overstretch» în cazul SUA) şi nu în cele din urmă, de o demografie tot mai nefavorabilă societăţilor industrializate (care îmbătrânesc). Criza financiară amplifică o criză a statului asistenţial, care o premerge. Deci, a afirma, cum fac unii, că se impune o demantelare a "statului social" pentru a rezolva criza financiară/economică denotă neînţelegerea originilor celor două crize. Statul asistenţial trebuie să fie reformat, fiindcă opera peste putinţele sale şi este necesară, în acest conext, o responsabilizare individuală a cetăţenilor, dar care nu înseamnă ca cei mai slabi să fie abandonaţi. Dar şi sistemul financiar trebuie să fie reformat în mod radical. Aceste două reforme implică o rescriere a contractului social între cetăţean şi stat şi o revenire a industriei financiare într-o matcă care aduce beneficii întregii societăţi. Fără îmblânzirea pieţelor financiare, fără revenirea la logica iniţială a aranjamentelor Bretton Woods (care stăvileau mişcările de capital destabilizatoare), alte crize, cu efecte nu mai puţin grave, vor fi invitate. Trebuie să se accepte că funcţionarea pieţelor financiare nu este un dat celest, că politicile publice le pot influenţa! Aşa s-a întâmplat după Marea Depresiune şi al Doilea Război Mondial. Dacă procesele îngrijorătoare evocate mai sus continuă, este periclitată funcţionarea a însăşi democraţiei. PS: criza zonei euro este cauzată şi de aranjamente instituţionale şi de politici defectuoase. De aceea este nevoie de o reformă profundă a guvernanţei economice, care nu se poate rezuma la disciplină fiscală şi controlul unor dezechilibre interne. Fără instrumente care să favorizeze convergenţa reală, fără elemente de politică fiscală comună şi mecanisme la nivelul UE de asigurare împotriva riscurilor asimetrice zona euro va fi greu să reziste. Partea I a opiniei a apărut ieri, 26 iunie 2011 Daniel Dăianu este profesor universitar, fost ministru de finanţe