Opinie Adrian Vasilescu: Companiile statului: sfârşitul răsfăţului?!

Încercările nereuşite ale autorităţilor de salvare a companiilor cu capital de stat, repetate an de an, au lovit dramatic piaţa de consum. Ineficienţa multora dintre aceste companii nu a putut fi vindecată decât rareori şi pentru durate scurte. În aceste condiţii, nu-i de mirare că în ceea ce priveşte corelaţia venituri-cheltuieli, esenţială în orice tip de economie, a continuat să fie confundat efectul cu cauza. Societatea românească s-a obişnuit să vadă doar efectul. Şi anume: veniturile întreprinderilor statului, mici, nesemnificativ de mici. Fără să vadă cauza: valoarea pe care pieţele o recunosc rezultatelor muncii acestor întreprinderi, fie ele bunuri economice, fie servicii. Baza fiind munca însăşi. Rău organizată.

Până când munca nu va fi rodul unei munci competitive, bine organizate, orientate cu faţa spre piaţă, nici veniturile nu vor fi cele dorite. Şi nici salariile plătite muncitorilor şi specialiştilor n-au cum să fie mai mari. Există o lege economică de fier: dacă salariile cresc fără a fi însoţite de productivitate şi eficienţă, nu se mai poate obţine profit decât prin explozia inflaţiei. Salariile, deşi inflaţia creşte, n-au cum să crească şi ele. Fiindcă nu-s legate de preţuri, ci de muncă. Iată însă că, în această vară, cu deosebire datorită presiunilor Comisiei Europene şi ale FMI, se conturează o schimbare radicală a politicii statului faţă de aceste companii: de la exces de romantism economic la pragmatism. După ce, timp de două decenii, mai toate şi-au făcut un stil de viaţă din supravieţuirea de azi pe mâine. Cum însă nimic bun nu ne-a adus acest tip de supravieţuire - nici eficienţă, nici dezvoltare, nici bunăstare, pentru că banii rezultaţi din activitatea lor vin cu "raţia", puţini, prea puţini - a devenit limpede că e nevoie de o schimbare fundamentală, care să aducă bani mulţi. Prin performanţe economice, prin dezvoltarea pieţelor de producţie şi de consum, prin economisire. Soluţia: urgentarea restructurării totale a companiilor statului, începând cu managementul. De fapt, procesul de restructurare a fost declanşat de ceva vreme. Câteva faze s-au şi epuizat. Dar niciodată nu s-a trecut la faza decisivă: extirparea tumorilor. Din această cauză, nu au putut fi valorificate fazele deja atacate. Productivitatea a cunoscut creşteri prea puţin semnificative, doar prin reduceri de personal, deşi ar fi fost nevoie de introducerea unui nou model de organizare a muncii. Totodată, au fost încheiate contracte de management, dar criteriile de performanţă nu au fost adaptate cerinţelor moderne ale competitivităţii economice. Când a început criza, a devenit limpede că noi întârzieri în trecerea la faza radicală a restructurării vor aduce mai multe sacrificii, mai mult şomaj şi mai multă suferinţă. Aşa s-a şi întâmplat. Companiile nerestructurate consumă în neştire materii prime şi resurse energetice, deficitele continuă să fie mari, preţurile nu s-au mai oprit din creştere. Astăzi, în statisticile europene, suntem în coada topului rezultatelor economice. Dar asta nu e o noutate. Ţinem de multă vreme în braţe lanterna roşie. Problema e alta. După două decenii de deschideri către economia de piaţă, noi am fi putut să avem una dintre cele mai atractive pieţe şi un nivel de viaţă cel puţin decent. Chiar am fi putut atinge un astfel de nivel dacă nu ne-am fi încurcat în dogme, în iluzii şi am fi ascultat de legităţile economice. Şi dacă, de nenumărate ori, judecăţile economice nu ar fi fost făcute la întâmplare. Până una-alta, la noi a fost sacrificată eficienţa economică, în timp ce o seamă de motivaţii populiste au făcut să fie ignoraţi factorii care pretutindeni în lume produc bunăstarea: productivitatea, eficienţa, competitivitatea. Relansarea companiilor statului nu va fi posibilă decât într-o altă ecuaţie economică, legată de competiţia muncii. Numai aşa va putea fi câştigată partida