De iubit nu te iubesc, dar ca semn că te plătesc, digital mă iscălesc…/ de Alexandru Ciolan

Autor: Alexandru Ciolan 08.07.2011

Dacă ar exista un top al cuvintelor în vogă, mijlocul anului 2011 ar consemna, cu siguranţă, în fruntea clasamentului semnătura , în variantele ei electronică şi digitală . Frecvenţa sporită a sintagmei semnătură electronică/ digitală în media românească a acestor zile se explică prin proverbialul zor al românului pentru a rezolva în ultima clipă lucruri pe care ar fi trebuit şi ar fi putut să le facă pe îndelete, din timp: după 1 iulie 2011, suflarea antreprenorială din ţară, fie ea mare, mijlocie sau mică (suflarea, nu ţara) trebuie să emane declaraţiile fiscale exclusiv în format electronic, transmiţându-le via internet, iar semnarea lor, evident, trebuie făcută tot electronic sau digital (pentru perechea omonimică digital "dactilar"/ digital "numeric" trimitem la articolul nostru din 19 august 2009).

Nici semnătura electronică, nici semnătura digitală (vom vedea, mai jos, că semnifică lucruri diferite) nu sunt acte ale persoanei umane reale, autonome, ci artefacte, creaţii ale persoanei create, ideaţii de grad secund, menite lumii paralele, virtuale. Spre deosebire de iscălitură (care continuă să fie pusă cu creionul pe hârtie), semnătura electronică nu reprezintă persoana reală, ci o identifică în spaţiul virtual, conform unor reguli stabilite de o autoritate mundană supraindividuală (statul).

Legea românească în materie, promulgată în primul an al noului mileniu (Legea 455 / 2001), defineşte, la articolul 4, paragraful 3, semnătura electronică (în cuprinsul legii nu se foloseşte adjectivul digital) drept "date în formă electronică, care sunt ataşate sau logic asociate cu alte date în formă electronică şi care servesc ca metodă de identificare". Paragraful următor (par. 4) delimitează semnătura electronică extinsă, care are caracter de unicitate (este legată exclusiv de semnatar, pe care îl identifică în spaţiul virtual, lipsa ei însemnând fie că textul nu emană de la cel care pretinde că l-a creat, fie că textul a fost modificat pe parcursul până la destinatar). Paragraful 6 defineşte datele de creare a semnăturii electronice: "coduri sau chei criptografice private, care sunt folosite de semnatar pentru crearea unei semnături electronice", iar paragraful 7 precizează ce este un dispozitiv de creare a semnăturii electronice: "software şi/sau hardware configurate, utilizat pentru a implementa datele de creare a semnăturii electronice". În sfârşit, certificatul este definit, în par. 11, drept "colecţie de date în formă electronică ce atestă legătura dintre datele de verificare a semnăturii electronice şi o persoană, confirmând identitatea acelei persoane".

Pentru cititorii confuzionaţi de amestecul acesta de jargon juridic şi informatic, să încercăm să sintetizăm, într-un limbaj cât mai apropiat de limbajul comun, mecanismul de "semnare" a unui document electronic. Dacă "semnătura electronică" este genul, "semnătura digitală" este specia. Putem semna electronic un document aplicându-i, de pildă, o semnătură fizică scanată şi stocată pe computer. O asemenea semnătură nu este însă una sigură, mai ales atunci când documentul urmează a fi transmis pe canale publice, nesigure, cum este internetul. Pentru aceasta este nevoie de o semnătură digitală.

Semnătura digitală a devenit posibilă numai după ce, pe la mijlocul anilor '70, a fost imaginat sistemul de cifrare asimetrică, bazat pe folosirea unei chei publice şi a uneia private (cel clasic, simetric, folosea o singură cheie, secretă, şi pentru codarea şi pentru decodarea mesajului). În clipa în care am terminat de scris-redactat, la computer, un document şi trebuie să-l semnăm, documentul este criptat utilizând o cheie privată, urmând a fi decodat de către destinatar cu ajutorul unei chei publice. Am spus "o cheie" şi nu "cheia", pentru că perechea de chei, publică şi privată, este generată de un dispozitiv individual, de tipul e-Token, de fiecare dată când este semnat digital un document. Destinatarul primeşte documentul, îl decodează cu ajutorul cheii publice şi primeşte, ataşat documentului, un certificat care atestă că documentul provine de la persoana care l-a semnat şi că nu a suferit modificări în timpul transmiterii.

Dacă în Statele Unite deosebirea dintre semnătura electronică şi cea digitală este legiferată, în UE se vorbeşte exclusiv de semnătura electronică, corespondentul semnăturii digitale fiind la noi, în legea din 1991, semnătura electronică extinsă.

Presa noastră foloseşte indistinct perechea semnătură electronică - semnătură digitală, uneori în cuprinsul aceluiaşi articol: "Camera superioară a Parlamentului german a aprobat, la sfârşitul săptămânii trecute, o măsură prin care se autorizează semnătura electronică în tranzacţiile efectuate pe Internet ş…ţ Lipsa unui standard pentru semnăturile digitale a limitat tranzacţiile din multe domenii..." (Adev. 13 III 01 p. 6). Un sinonim mai rar pentru semnătura electronică este amprentă electronică ("Obligatorie de la anul, semnătura electronică va fi necesară de exemplu la înscrierea copilului la şcoală sau la înmatricularea maşinii. Amprenta electronică nu se va obţine gratuit, ci contra cost", antena3.ro 13 IV 10).

Nu ştim dacă mesajele de amor trimise pe internet vor fi, de acum înainte, semnate digital, dar cele către fisc poartă, după 1 iulie 2011, încorporate, chiar dacă nerostite, versurile din titlul nostru…

Exemplificări şi datări pentru sensurile şi cuvintele noi din acest articol veţi găsi în ediţia a treia a DCR (Dicţionarul de Cuvinte Recente), aflat în pregătire la Editura Logos.