Opinie Dorin Oancea, BUSINESS Magazin: Cei fără combustibil şi fără pistă de aterizare nu sunt tinerii, ci noi, restul

În urmă cu câteva decenii examenul de bacalaureat era numit "de maturitate", aşa cum de altfel se cheamă şi acum în unele ţări europene. Mă uitam la abordările isterice care au urmat publicării rezultatelor şi mă gândeam cât de mult are nevoie societatea românească în ansamblu de un examen de maturitate corect, supravegheat de camere video.

Joi, 25 ianuarie 1990, un avion Boeing 707 al companiei columbiene Avianca s-a prăbuşit; în accident au pierit 73 dintre cei 158 de oameni aflaţi la bord.

Comandantul avionului se numea Laureano Caviedes, iar secundul său era Mauricio Klotz. Din cauza vremii potrivnice avionul s-a învârtit timp de o oră şi jumătate în spaţiul aerian american, iar Turnul de control din New York l-a împiedicat de trei ori la rând să se angajeze în manevrele de aterizare. Când, în cele din urmă, a primit permisiunea, avionul s-a lovit de o serie de curenţi înşelători şi, cum pilotul automat, care ar fi putut reacţiona suficient de rapid şi coerent la curenţi, era deconectat, aparatul a ratat aterizarea şi piloţii au executat o serie de manevre de ocolire. S-au întors în zona unde credeau că este aeroportul şi au reluat manevrele. La 25 de kilometri de aeroport, cu rezervoarele goale, Avianca 052 s-a prăbuşit peste o casă care aparţinea tatălui tenismenului John McEnroe.

De ce s-a prăbuşit aparatul de zbor? Am spus-o un pic mai sus, nu mai avea carburant. Iar Klotz, care ar fi trebuit să comunice asta Turnului de control, a preferat ceea ce se cheamă "discurs ocolit": "În urcare la trei mii şi...ăăăă...combustibilul e pe sfârşite, domnule" este o mostră. Şi, pe cale de a se prăbuşi, acelaşi Klotz răspundea unei întrebări directe a celor din turn - "Credeţi că aveţi combustibil suficient?" cu "Cred că da. Mii de mulţumiri". Un soi de ploconeală speriată, iar în acest timp inginerul de bord îi arăta unei stewardese cadranul de combustibil pe zero şi făcea semnul bine cunoscut cu tăiatul beregăţii cu degetul.

O să trec de la zborul Avianca 052 la dezastrul navetei Columbia din 2003. O bucată de spumă izolatoare s-a desprins de pe unul dintre rezervoarele externe şi a lovit aripa. Deşi existau compartimente de analiză specializate, datele au fost insuficiente, iar comunicarea dintre diversele compartimente defectuoasă, astfel încât nimeni nu putea spune cu certitudine ce se va întâmpla cu naveta la revenirea din spaţiu. Echipa de management a misiunii pur şi simplu nu a crezut că bucata de spumă a dăunat navetei şi a ignorat orice probă contrarie; ei au alunecat în ceea ce psihologii numesc prejudecată de confirmare, adică tendinţa de a favoriza informaţiile care le confirmă convingerile. Semnificativă rămâne declaraţia Lindei Ham, şefa unităţii: "Şi nu cred că avem ce face, aşadar, nu cred că are vreo importanţă în desfăşurarea misiunii pentru că nu prea avem ce face în acest sens". Un grup de ingineri de la NASA, Boeing şi Lockheed Martin, grupaţi într-o entitate care se ocupa de deşeurile spaţiale, a ajuns la concluzia că naveta ar fi putut fi serios afectată de impactul cu bucata de spumă, dar demersurile lor au rămas inutile din cauza convingerilor ştabilor de la NASA şi a comunicării greoaie cu restul instituţiilor implicate, printre care chiar şi Departamentul Apărării. Aşa că două planuri de salvare a echipajului navetei au fost ignorate în climatul convingerii că "nu se poate întâmpla nimic pentru că nu avem ce face".

Am luat cele două cazuri, analizate de jurnaliştii Malcolm Gladwell şi James Surowiecki, pentru că mi se par emblematice, deşi extreme, pentru modul cum funcţionează oamenii: Mauricio Klotz nu era pregătit să interacţioneze cu durii controlori de zbor americani, iar stresul său s-a manifestat prin "ăăăă" şi "mii de mulţumiri", deşi era o problemă de viaţă şi de moarte. În cazul navetei un mic grup a decis nu acţiunile, ci conduita şi modul de abordare a problemei - "nu avem ce face, deci problema nu există" -, iar cea mai mare parte a colaboratorilor s-au conformat, iar echipajul a pierit la întoarcerea pe pământ.

Care-i legătura cu bacalaureatul românesc?

Abordarea ipocrită de care au dat dovadă cei ce au găsit vinovaţi în rândul elevilor, al profesorilor sau al autorităţilor, luaţi individual sau la grămadă. Lovitura este bună, pentru că acest examen este o bună unitate de măsură pentru lipsa de viziune şi de valori din societate. Nu profesorii, fie ei chiar dezinteresaţi, nu elevii, fie ei jucători de Counter Strike sau amatori de cluburi, nici măcar un anume ministru nu poartă răspunderea, ci întreaga societate. Le-am servit tinerilor fie o abordare hedonistă şi inutil degajată a vieţii, fie o tinereţe marcată de lipsuri, menită să-i elimine din start în jocul societăţii. Au fost condiţionaţi să se comporte fie precum Klotz, ploconindu-se în faţa puterii imbecile sau a banului, fie să ignore, asemeni responsabililor zborului navetei, chiar evidenţele; le cerem în schimb, acum, să fie competenţi şi atotştiutori. Nu stă nimeni să-i înţeleagă, nu pricepe nimeni schimbarea prin care trec societatea şi tânăra generaţie; curioşii să caute o recentă analiză din BUSINESS Magazin, care se numea chiar "Revoluţia generaţiei C". Cei fără combustibil şi fără pistă de aterizare nu sunt tinerii, ci noi, restul.

Dorin Oancea este redactorul-şef al Business Magazin

Puteţi comenta articolul pe www.bmag.ro
Citiţi articolul despre Revoluţia generaţiei C pe www.bmag.ro