Mătuşi fabuloase şi alte istorioare bucureştene/ de Silvia Colfescu

Tante Sanda sau triumful spiritului asupra materiei

Copila Sanda

Copila Sanda se născuse într-o familie de negustori foarte avuţi. Ca atare, avusese parte în copilărie şi în adolescenţă de tot ce presupune acest statut părintesc: bonă englezoaică, păpuşi de porţelan, untură de peşte, pensionul Choisy Mangâru, vara la vila de la Sinaia şi din când în când Paris, Davos sau alte centre cultural-sportive ale Europei. În logica acestei copilării, tinereţea nu putea să-i aducă decât un soţ (englez), un apartament de lux (în cartierul select al capitalei), o viaţă fără griji şi un divorţ fără regrete. Apoi, după eliberarea de arătosul soţ ("un bel animal" spunea ea 50 de ani mai târziu, uitându-se cu un dram de nostalgie la fotografia lui de pe comodă), viitoarea tante, pe atunci splendida Sanda (un fel de a zice splendidă, dar se ştie că frumuseţea stă în ochii privitorului) avusese ocazia să-şi pună la punct capacitatea de subjugare până la anihilare a celor din jur. Privirea ochilor ei spunea tot: era o leoaică.

Din păcate

Din păcate, logica vieţii personale s-a ciocnit la un moment dat cu logica istoriei mondiale şi, implicit, europene. Viaţa personală, mult mai fragilă decât istoria a cogeamite continentul, s-a spart în ţăndări. Englezul fost soţ şi-a luat tălpăşiţa spre zări cu orânduiri mai stabile, la fel ca mulţi dintre prietenii şi admiratorii tinerei Sanda. Vila de la Sinaia a devenit pensiune pentru musafirii de stat şi de partid, iar celelalte proprietăţi ale familiei au fost puse la dispoziţia poporului. În două dintre încăperile apartamentului de lux au primit repartiţie o ardeleancă văduvă cu fetiţa ei de şase ani şi un june solid, cu o slujbă pe cât de misterioasă pe atât de uşor de bănuit. La început, Sanda a subzistat vânzându-şi din casă diverse bibelouri şi alte fleacuri scumpe, la care nu ţinea, precum şi ceva mobile stil, pe care fusese obligată să le scoată din camerele în care locuiau acum reprezentanţii clasei muncitoare. Era foarte fericită că, deşi apartamentul fusese naţionalizat, primise măcar permisiunea să rămână în propriul ei dormitor, şi să folosească în comun cu ceilalţi locatari holul, baia şi bucătăria.

Avusese mai mult noroc

Avusese mai mult noroc decât aproape toţi prietenii ei, care fuseseră alungaţi din casele lor, fără alte mofturi. După ce termină bibelourile disponibile, îşi găsi o slujbă. Sub cuvântul "documentarist" care o definea, se înşirau o serie de activităţi anodine, pe care Sanda le deprinse şi le îndeplini cu stricteţe până la vârsta de pensionare. Tot anodină era şi înfăţişarea pe care şi-o compusese. Timp de 30 de ani, purtă la slujbă o mască fără culoare, care o făcea invizibilă.
Nu şi acasă. În două săptămâni, ardeleanca văduvă şi copila ei îi deveniră sclave. Junele solid scăpă de această soartă, nu pentru că aşa ar fi dorit, ci pentru că avatarurile misterioasei sale slujbe îl purtau prin nebănuite meleaguri, astfel încât nu dădea pe la camera lui cu lunile.

Până în ziua pensionării

Până în ziua pensionării, Sanda păstră pentru lumea exterioară înfăţişarea de şoarece invizibil. Leoaica ieşea la iveală acasă. Îşi lua invariabil cina în holul comun, aşezată solemn la masa florentină care supravieţuise cataclismelor, pe o faţă de masă scrobită, cu tacâmuri de argint şi cristaluri de Baccarat, între două lumânări aprinse în sfeşnice grele de argint, veghind la capetele mesei. Vecinele sclave erau onorate să asiste la ceremonie, stând respectuos în picioare şi pândind prilejul de a-i face vreun mic serviciu.
Avea în dulapuri o inepuizabilă zestre de lenjerie din mătase naturală roz, cu broderii complicate: jupe festonate cu mătase, încrustate cu dantele spumoase de culoarea smântânii, combinezoane de satin, cu ornamente fine ca pânza de păianjen, pieptăraşe brodate mărunt ca nişte pajişti minuscule cu flori dese de câmp, un tezaur de capodopere pieritoare, pe care le schimba cu sfinţenie în fiecare zi. Erau spălate şi călcate cu egală sfinţenie de vecinele ardelence, mai întâi de mama Veta, apoi de fiica Margareta, care, crescând, se declarase cu hotărâre demnă de acest privilegiu. Cine o vedea pe stradă pe modesta documentaristă, îmbrăcată în veşnicele haine banale în culori terne, n-ar fi bănuit în ruptul capului că pe sub această cochilie vag ponosită se dezlănţuie un asemenea vârtej de cochetărie şi lux.

Leoaica a fost eliberată

Leoaica a fost eliberată din cuşcă în ziua pensionării. În acea memorabilă zi, tovarăşa Sanda îşi făcu apariţia la slujbă îmbrăcată într-un taior ameţitor de elegant, foarte sobru, urmată de sclavele casei purtând în mâini platouri încărcate cu delicatese nemaivăzute de colegii cu origine sănătoasă. Trataţia a rămas în amintirea beneficiarilor ca unul dintre momentele de vârf ale existenţei lor.
După care, post-matura Sanda, acum numită cu respect de rubedenii "tante", îşi arătă întregii lumi adevărata faţă. Îşi plimba măreţia pe scările blocului, culegea omagiile necondiţionate ale precupeţilor din piaţă, primea ca pe un drept cuvenit veneraţia sectoristului, ba chiar condescinse să accepte funcţia de vicepreşedintă a comitetului de bloc, poziţie de pe care emitea verdicte cu putere de lege nu numai în necazurile administrative, ci şi în bunul mers al vieţii familiilor din casă sau în frecuşurile dintre vecini.
Timpul care trecea nu făcea decât să sporească prestigiul decanei blocului. Puterea spiritului ei era atât de covârşitoare, încât, cu toată incontestabila ei urâţenie, era sărbătorită, la fel ca în tinereţe, ca o sublimă regină încoronată. Copiii o salutau respectuos cu "săru'mâna", bărbaţii se înclinau până la pământ în faţa ei, femeile o recunoşteau firesc ca pe o superioară şi îi urmau sfaturile în orice împrejurare: la bucătărie, în sufragerie şi în vizite, şi chiar în pat. Numai adolescenţii, cu lipsa de minte caracteristică vârstei, o luau în râs pe la spate, poreclind-o cu nevinovăţie "babeta".

Se părea că

Se părea că, în sfârşit, lunga ei viaţă o adusese la o calmă şi completă victorie a spiritului asupra materiei. Dar oare ce dăinuieşte pe lumea asta imperfectă? Revanşa materiei era aproape şi victoria avea să depăşească măsura îndelungii ei înfrângeri, catapultându-se în veşnicie. Într-o bună zi, m-am trezit cu un telefon de la şeful ei direct, care-i era în acelaşi timp şi adorator-şef, preşedintele comitetului de bloc, domnul Ioniţă. Îmi comunica, panicat, că tante Sanda îşi pierduse cunoştinţa şi căzuse în curte. Fusese luată pe braţe şi adusă în dormitorul ei, unde preşedintele o aşezase personal în pat.
M-am repezit într-acolo. Am găsit-o pe tante Sanda în pat, înveşmântată într-o diafană cămaşă de noapte roz, brodată demenţial cu mătase. Arăta mai pocită şi mai strălucitoare decât oricând. Avea pe chip un zâmbet zburdalnic, inexplicabil, de copiliţă care a făcut o şotie răutăcioasă. Mi-a făcut semn să vin aproape şi mi-a şoptit confidenţial:
- Mă-ntreb ce-o fi zis domnul Ioniţă când m-a pus în pat.
M-am uitat nedumerită.
- Ştii, m-a lămurit ea, când m-a dezbrăcat n-a avut cum să nu vadă că nu port chiloţi.
Am înţepenit. Prin faţa ochilor mi-au defilat şirurile de lenjerie fină care umpleau dulapurile. Şi, într-o străfulgerare, mi-am dat seama că, printre atâtea piese, nu văzusem niciodată chiloţi. Am căscat gura cu un aer năuc.
- Nu, dragă, a continuat ea cu blândeţe, nu port şi n-am purtat niciodată.
A plecat în eternitate înfăşurată într-unul dintre cele mai migălos brodate combinezoane ale ei şi, bineînţeles, fără chiloţi. Poate că asta poate fi socotită totuşi ca o victorie finală a spiritului asupra materiei.

Prinţi şi vopsitori

Toată lumea îi spunea tante Marie. Era mică, subţire, cu părul alb amestecat cu fire negre, o chică viguroasă, care îi încununa creştetul cu o strălucire de argint vechi. Avea 86 de ani. Până la 84 umblase cu bicicleta prin Bucureşti, circulând pe străzi fără să se intimideze de bolizii care vâjâiau pe lângă ea. Căpătase prin căsătorie un nume princiar, cel al unei familii care în secolul XVIII domnise în Ţara Românească, nume pe care îl purta cu eleganţă şi simplitate, conştientă, atât cât trebuie, de valoarea lui istorică.

Trăia prin anii 1980

Trăia prin anii 1980 într-un demisol, în compania surorii ei, tante Alexandra, purtătoare de asemenea a unui nume cu rezonanţă domnească. Cele doua bătrâne principese sporovăiau toată ziua pe franţuzeşte, zbierând, fără să-şi dea seama, cât le ţineau plămânii, întrucât erau amândouă aproape de tot surde.
Nepoţii mai treceau pe la ele din când în când şi le invitau la masă de sărbători, dar cel mai frecvent vizitator al lor era un şobolan, care ieşise într-o zi dintr-o gaură din podea, de după vasul de WC; incapabile să omoare vreo fiinţă vie, surorile îi oferiseră niscaiva pâine şi coji de caşcaval şi începuseră să aştepte cu plăcere vizita zilnică a micului animal.

Desigur

Desigur că, în lunga lor viaţă, cele doua cucoane se confruntaseră cu felurite aventuri, dintre care nu lipseau ceva ani de închisoare, episod obligatoriu în biografia persoanelor dintr-o anumită pătură a societăţii.
Cum aceasta este o povestire despre tante Marie, ne vom ocupa altădată de avatarurile mătuşii Alexandra.
Deci, la ieşirea din închisoare, ca orice om de bun simţ, tante Marie îşi căutase o îndeletnicire cu ajutorul căreia să-şi câştige traiul. Educaţia ei nu o înzestrase cu abilităţi pe deplin adecvate noilor vremuri, dar Marie (aflată atunci la vârsta tinereţii) moştenise curajul legendar al unor veacuri de mult apuse, aşa că a purces urgent la căutarea unui loc de muncă, fără să se încurce în văicăreli.
Doar că, atunci când aflau că postulanta nu numai că făcea parte din burghezo-moşierime, dar şi că abia ieşise de la zdup, potenţialii angajatori o refuzau, cu menajamente sau fără, aşa cum îi îndemna, la rândul lor, propria educaţie.

După vreo zece refuzuri

După vreo zece refuzuri, Marie nu-şi pierduse speranţa. Atunci, soarta hotărî să-i răsplătească perseverenţa scoţându-i-l în cale pe nea Ticu.
Persoana care răspundea la acest apelativ era un tovarăş îndesat, tuciuriu la faţă, cu nişte ochi bulbucaţi, cu albul gălbejit şi cu gene dese, negre: ocupa importanta funcţie de şef de echipă la ICRAL, o echipă care se dedica finisării interioare ale construcţiilor. În faţa lui se prezentă Marie, subţirică, mică şi cu un buletin pe care era înscris un nume imposibil (sau măcar foarte greu) de pronunţat.
Nea Ticu o privi dubitativ şi o întrebă:
- Tovărăşică, să vopseşti calorifere ştii?
Marie nu se dedase niciodată acestei ocupaţii, dar, cu îndrăzneala disperării, răspunse hotărât:
- Da!
Nea Ticu îi puse în mână o pensulă şi o cutie cu vopsea şi o lăsă în faţa unui calorifer cu aspect jerpelit, acordându-i o oră pentru a-şi demonstra competenţa.

Marie nu vopsise în viaţa ei un calorifer

Marie nu vopsise în viaţa ei un calorifer, dar, fiind o adevărată prinţesă, făcea la perfecţie orice lucru pe care-şi punea în gând să-l facă. Se apucă de vopsit, şi vopsi caloriferul cu un asemenea talent înnăscut, încât nea Ticu, de îndată ce văzu rezultatul muncii ei, îi spuse cu un entuziasm abia stăpânit:
- Eşti angajată!
Astfel încât Marie începu să vopsească vioi calorifere, spre marea satisfacţie a meşterului Ticu, fericit că avea în sfârşit în echipă un muncitor capabil să facă faţă acestei delicate sarcini.

Nu trecu mult

Nu trecu mult, şi din închisoare ieşi un alt membru al clasei duşmanilor burghezo-moşiereşti, cât se poate de prinţ şi văr îndepărtat al Mariei şi, la fel ca ea, începu să-şi caute un loc de muncă. Tot la fel ca Marie, primi refuzuri cu nemiluita.
În cele din urmă, cineva îi povesti despre reuşita profesională a verişoarei şi îi sugeră să o consulte în legătură cu posibilitatea unei angajări în cadrul aceleiaşi instituţiuni.
Zis şi făcut. Marie, fire devotată familiei, îl duse numaidecât în faţa lui nea Ticu.
- Tovărăşele, să vopseşti calorifere ştii? îşi rosti meşterul sloganul binecunoscut.
- Da! răspunse proaspăt eliberatul principe, hotărât să facă necesarele concesii pentru a obţine locul râvnit.
Şi, pus în faţa aceleiaşi încercări ca şi verişoara, se achită de sarcină la fel de bine, că deh, prinţ era şi el şi, ca un adevărat prinţ, făcea la perfecţie orice lucru pe care-şi punea în gând să-l facă.

Urmă o perioadă fastă

Urmă o perioadă fastă, în care cei doi verişori vopseau veseli calorifere, iar nea Ticu prospera, dând satisfacţie şefilor şi fericindu-i pe locatarii apartamentelor şi birourilor pe care le repara ICRAL-ul.
După încă o bucăţică de vreme, din închisoare fu eliberat un alt duşman de clasă, vag rudă cu Marie. Scenariul se repetă, noul prinţ se dovedi a fi un vopsitor tot atât de devotat ca şi rubedeniile sale, meşterul îşi mări cu bucurie echipa, iar cei trei prinţi începură a vopsi de zor calorifere, spre mulţumirea tovarăşilor cu munci de răspundere.
Nu mai e nevoie să spun că, după încă ceva timp, o altă beizadea fanariotă fu izgonită din mediul educativ al închisorii şi, expusă incertitudinilor vieţii din libertate, făcu apel la Marie, pe care-o cunoştea din copilărie.

Nea Ticu se convinsese

Nea Ticu se convinsese deja că duşmanii de clasă sunt înzestraţi cu unele folositoare aptitudini, aşa că, la prima solicitare, îl angajă fără ezitare.
Aşa se întâmplă şi la următoarea eliberare, apoi la încă una, iar echipa de prinţi continuă să se mărească şi să vopsească vioi calorifere, cu mult elan muncitoresc şi cu rezultate optime.
Treaba ar fi mers la nesfârşit, dacă, într-o bună zi, ştatul de plată al echipei nu i-ar fi căzut în mână unui tovarăş de la cadre, care beneficiase de ceva şcoală. Uluit să constate că sub ochii lui, pe ştat, se înşiră toată istoria evului mediu al patriei, tovarăşul îl chemă la ordine pe nea Ticu, cerându-i imperativ să dea afară moşierimea încuibată în trupul principial al ICRAL-ului.
-A, nu, se împotrivi meşterul, în viaţa mea n-am avut aşa o echipă de vopsitori harnici şi de treabă! Dacă pleacă ei, plec şi eu!

Degeaba

Degeaba îl ameninţă tovarăşul de la cadre, nea Ticu avea o meserie de aur şi o origine indubitabil sănătoasă, aşa că avea motive să se ţină tare pe poziţie.
În cele din urmă, au fost daţi afară cu toţii, iar nea Ticu (care, cu siguranţă, avea vreun bulibaşă printre antecesori, căci numai astfel se explică puritatea diamantină a caracterului său) împărtăşi destinul echipei.
Tante Marie, cu sufletul întărit de revelaţia posibilităţilor multiple pe care ni le oferă viaţa, îşi găsi foarte repede o slujbă de curieră la un institut: calităţile de ciclistă au jucat un rol esenţial în promovarea ei pe acest loc.
În curând, la directorul institutului au venit în vizită doi parteneri străini, ocazie cu care s-a constatat că directorul nu vorbea nici o limbă străină. Culmea ghinionului, translatorul angajat era în concediu medical.

Atunci, portăreasa

Atunci, portăreasa, persoană la curent cu toate metehnele angajaţilor, îi şopti la ureche directorului că tovarăşa curieră vorbeşte fluent franţuzeşte, nemţeşte şi englezeşte. Directorului nu i-a prea convenit, dar, fiind la ananghie, n-a avut încotro şi s-a folosit de cunoştinţele Cenuşăresei institutului.
A fost, pentru tante Marie, punctul de plecare al unei cariere hiperintelectuale. Deşi, în acte, a rămas pe postul ei de curieră, în fapt a tradus texte şi a lucrat ca translatoare până când s-a pensionat.
A murit la puţin timp după '89, ducând într-o lume mai bună comorile ei de speranţă, optimism şi bunăvoinţă.