Opinie Daniel Dăianu: Plan Marshall pentru Grecia?

Ratingurile Irlandei şi Portugaliei au fost date în jos din nou. Italia a produs frisoane săptămâna trecută din cauza incertitudinilor privind adoptarea unui pachet de corecţie fiscală, pe fondul creşterii dobânzii de referinţă a Băncii Centrale Europene (BCE) (care a mărit costul finanţării deficitelor bugetare). Testele de stres au arătat ceea ce mulţi bănuiau, şi anume, că bănci din Spania (cajas) au dificultăţi din cauza implicării imprudente în finanţarea sectorului imobiliar. Grecia rămâne însă superurgentă, întrucât nivelul datoriei publice şi dimensiunea deficitului primar ilustrează insolvenţa şi contagiunea poate pleca de aici. O nouă reuniune a liderilor din zona euro va avea loc în 21 iulie.

Jeffrey Sachs, care conduce Institutul Earth de la New York, afirmă că o soluţie pentru salvarea Greciei ar fi reeşalonarea datoriilor şi aplicarea unor dobânzi care să fie numai puţin peste cele pe care le plăteşte Germania pentru obligaţiunile sale (bunt-uri); el spune că Grecia ar trebui să-şi valorifice mai bine atuurile în turism şi potenţialul de energie regenerabilă. Dar această propunere nu lămureşte cum ar fi evitată conta­minarea dacă restructurarea datoriilor ar implica sectorul privat -problema care obsedează experţii BCE. Şi dacă am admite că Fondul pentru Stabilitate Financiară (EFSF) ar prelua de pe piaţă secundară creanţele deţinute de privaţi tot ar rămâne de soluţionat, din punct de vedere politic, acceptarea faptului că Grecia nu ar putea onora obligaţiunile rămase. Altfel spus, că ţara trebuie să fie exonerată de o mare parte din valoarea acestora.

Să admitem însă că handicapul politic (întâlnit mai ales în Germania, Olanda, Finlanda) este surmontat şi că în UE se acceptă că Grecia să fie salvată cu bani publici prin ştergerea unei mari părţi din datorii (până la sub 60% din PIB). Să admitem în acelaşi timp că are loc şi o corecţie fiscală graduală care elimină deficitul primar, astfel încât să nu mai crească datoria publică. Pentru ca Grecia să-şi poată serviciui datoria publică la costuri rezonabile este obligatoriu ca economia ei să fie competitivă. Adică sectorul neguvernamental să ţină pasul cu presiuni concurenţiale, astfel încât dobânzile pentru obligaţiuni elene să fie la niveluri care să nu semnaleze că probleme vor reapărea curând. Aceasta înseamnă că economia Greciei ar trebui să crească cu o rată care să asigure serviciul datoriei publice fără dificultăţi. Prin urmare, este vorba despre soluţionarea unei probleme dinamice, care macină de mult timp economia Greciei. Pentru atacarea acestei probleme dinamice unii propun un plan Marshall. Aşa face şi Barry Eichengreen, profesor la universitatea Berkeley, ale cărui propuneri se aseamănă în unele privinţe cu cele ale lui Jeffrey Sachs.

Un plan Marshall pentru Grecia ar presupune nu o simplă reamenajare a structurii industriale. În primul rând este nevoie de resurse transferate de la instituţii europene, în mod sistematic (pe o perioadă de timp nedefinită). Poate bugetul Uniunii să asigure aceste resurse, aşa cum este în forma actuală ? Mai mult, Grecia nu este singura ţară cu mari probleme de competitivitate; Portugalia este client vechi în UE. Sunt şi alte ţări care suferă de această "boală". Zona euro nu a fost şi nu este o "arie monetară optimă" (optimal currency area) şi criza actuală dovedeşte aceasta din plin. Într-o observaţie aproape profetică din 1993 (cu ani buni înainte de introducerea euro) Paul Krugman spunea că specializarea după avantaje comparative în UE, urmând integrării economice de adâncime, ar fi o "mezzogiornificare a Sudului" (Geo­graphy and Trade, MIT Press, p.80). Prin urmare, chestiunea dinamică este mai vastă, trebuie judecată la scara UE. Deci, un plan Marshall ar trebui să privească o arie mult mai largă din Uniune şi să fie împletit cu o reexaminare a mecanismelor lăuntrice de funcţionare a Uniunii. Există resurse şi voinţă politică pentru o asemenea operaţiune? Demersul în sine ar avea sens dacă ne gâdim că pericolul cel mai mare pentru UE este adâncirea clivajelor economice.

Dar nu numai mobilizarea de resurse este dificilă în condiţiile de acum, economice, sociale şi politice. Cine şi cum să pună în aplicare un asemenea plan este o altă mare problemă. SUA au avut forţa economică şi alonja diplomatică să ajute Europa liberă după terminarea celui de-al doilea război mondial. Poate Germania să se angreneze într-o asemenea operaţiune acum? UE nu are o instituţie specia­lizată în acest scop şi dacă ar exista, cum ar fi resursele mobilizate? Strategia Europa 2020 nu este de mare ajutor în acest sens. Elemente constitutive se găsesc în activitatea unor directorate ale Comisiei Europene, dar nu există o instituţie cu prerogative clare. Banca Europeană pentru Investiţii poate ajuta, prin finanţării, dar are mandat limitat.

Opinia mea este că UE are nevoie de o politică industrială proprie pentru a face faţă în competiţia globală. Întrucât ce realizează Germania, mai ales, nu este suficient pentru ansamblul UE. Este bine să amintim că fără o politică industrială la nivelul UE, Airbus nu ar fi existat şi exemple mai sunt. UE va avea de susţinut programe la frontierele cunoaşterii şi aplicaţiilor tehnologice tot mai mult având în vedere progresele unor ţări asiatice (care depăşesc faza de imitaţie şi valorificare de inputuri low cost). Această provocare va pune presiune pe alocarea resurselor bugetului UE, chiar dacă ţări membre ale Uniunii vor reuşi să coordoneze bine programe finanţate prin bugete naţionale.

Dar mai este un tip de politică industrială a UE, care ar fi vitală pentru stoparea adâncirii fragmentării economice; mă refer la măsuri care să stimuleze convergenţa economică reală şi care să meargă dincolo de politica de coeziune tradiţională, care să ţină cont de insuficienţele Uniunii Monetare ca "arie monetară". Din păcate, experienţa unor ţări este nefericită în acest domeniu. De pildă, sudul Italiei a rămas o regiune subdezvoltată a Uniunii, caracterizată de risipă de resurse, proiecte neterminate şi corupţie endemică. Grecia şi Portugalia au irosit adesea resurse europene. Experienţa României, ca stat recent intrat în UE, cu absorbţia fondurilor europene este un semnal de alarmă sever atestând incapacitatea autorită­ţilor naţionale de a gestiona un ase­menea proces. O întrebare legitimă este, deci, cum să fie formulată şi aplicată o politică de dezvoltare (industrială) pentru asemenea situaţii. Înseamnă aceasta că unor autorităţi naţionale incompetente să le fie substituite alte organisme? Este oare aceasta posibil din punct de vedere politic şi instituţional? Este nevoie oare de o agenţie europeană specializată în privinta absorbţiei fondurilor euro­pene, proces care ar trebui să fie corelat cu măsuri de restructurare economică şi industrială? Cum ar putea bănci private să fie implicate într-un ase­menea demers? În Germania exista KfW ca bancă specializată pentru asemenea operaţiuni. Ar putea BEI să constituie un compartiment special pentru proiecte care să vizeze regiunile "periferice" ale UE. La asemenea întrebări este greu de răspuns, mai ales că birocraţia publică aşa cum poate face lucruri bine, poate greşi şi le complică.

Incontestabil este însă decalajul structural de competitivitate al unor regiuni din zona euro (din UE), care dacă se perpetuează menţine tensiuni mari şi erodează Uniunea tot mai mult. Reforma guvernanţei economice în UE oferă o şansă de regândire a mecanismelor de stimulare a convergenţei economice. Dar este Uniunea pregătită pentru mai multă integrare economică şi, implicit politică, care ar implica mai multă solidaritate şi constituirea de elemente de federalism fiscal (inclusiv prin emiterea de bond-uri ale UE) şi de mecanisme europene de asigurare împotriva şocurilor asimetrice? La această întrebare trebuie să răspundă liderii ţărilor din UE dacă vor să salveze proiectul european.

Daniel Dăianu este profesor de economie, fost ministru de finanţe