Din istoria universală a spionajului (XIV)/ de dr. Alexandru Popescu

Spionii români "fac să tremure NATO"

Acest titlu este inspirat, de fapt, de titlul unui volum apărut în Franţa, care se ocupă de activitatea în această ţară a unei reţele de spioni români condusă de agentul român Mihai Caraman (Pierce Accoce, Daniel Pouget, Le réseau Caraman; 13 Roumains font trembler l'OTAN, Paris, 1972), dar el se justifică prin faptul că, într-adevăr, agenţi ai serviciilor de informaţii ale RS România au fost activi şi au reuşit fapte notabile în Europa şi chiar în afara continentului.

"Diamantul cel mai de preţ"

…al activităţii sale informative a fost considerat de către Aleksandr Mihailovici Saharovski, coordonatorul "reţelei" de consilieri sovietici din diferite ministere din România în perioada 1949-1953, organizarea serviciului de informaţii român. Calificarea poate fi apreciată ca venind din partea unuia dintre cei mai avizaţi şi longevivi conducători ai spionajului sovietic.

De fapt, organizarea şi activitatea spionajului român, cel puţin până la începutul anilor ´60, a fost rezultatul conducerii sale de către agenţi KGB şi GRU, Gheorghe Pintile (Pantiuşa), Alexandru Nicolschi, care, în perioada interbelică, fuseseră trimişi ca spioni în România, Nikonov Serghei, în anii ´30, - rezidentul şef sovietic în România.

CIA în România

În prima parte a Războiului Rece, contraspionajul din România, ca şi din alte ţări ale Lagărului sovietic, a fost confruntat cu ofensiva serviciilor de informaţii vestice, mai ales a CIA, care a finanţat înfiinţarea Oficiului pentru Coordonare Politică (OPC), însărcinat cu desfăşurarea de operaţiuni clandestine în acest spaţiu. În afară de obţinerea de informaţii, scopul acestei organizaţii, ca şi al altora, la care au aderat şi diferite state vestice, era organizarea de grupuri de rezistenţă ce urmau să intre în acţiune în momentul declanşării unor operaţiuni militare. S-a trecut ulterior la paraşutarea unor agenţi care trebuiau să organizeze acţiuni de sabotaj. Potrivit istoricului Ernst Volkmann, aceste acţiuni trebuiau să constituie "preludiul esenţial pentru infiltrarea şi apoi destabilizarea regimului comunist din România". Iar unul dintre conducătorii contraspionajului român, generalul Neagu Cosma, consideră că lansarea de agenţi a constituit "cea mai vastă şi costisitoare acţiune de spionaj întreprinsă vreodată împotriva României". În anii ´50, în privinţa numărului de agenţi şi a resurselor alocate, operaţiunile desfăşurate în România de CIA s-au aflat pe locul doi după cele din Albania. Cele mai multe dintre aceste operaţii au fost însă dejucate cu sprijinul experimentaţilor agenţi KGB care acţionau aici.

Tot astfel s-a întâmplat cu reţelele organizate din iniţiativa CIA în România coordonate de diplomaţi din misiunile ţărilor vestice, trecându-se la organizarea unor procese de răsunet în care au fost condamnate, pe baza unor dovezi reale sau "fabricate", la grele pedepse şi a unor "colaboratori" români ai acestor reţele.

În tot cazul, cel puţin în această perioadă, "ofensiva" informativă a CIA şi a altor agenţii vestice a eşuat.

Ofensiva spionajului românesc

Mai ales după moartea lui Stalin, şi spionajul/contraspionajul românesc au trecut printr-un proces de reorganizare, început cu îndepărtarea consilierilor sovietici şi a unor persoane din conducerea Securităţii considerate ca necorespunzătoare pentru "obiectivele naţionale" care urmau sa fie urmărite şi în acest domeniu.

Acest proces a fost accelerat mai ales în perioada în care la conducerea statului s-a aflat Nicolae Ceauşescu.

Înfiinţat în 1972, Departamentul de Informaţii Externe al României (DIE), din cadrul Consiliului Securităţii Statului, avea în atribuţiile sale spionajul în statele vestice, mai ales în domeniul tehnologic. "Brigada emigraţie" se ocupa cu spionajul în rândurile diasporei româneşti, combaterea activităţilor îndreptate împotriva regimului comunist, în special împotriva preşedintelui Nicolae Ceauşescu, şi anihilarea acţiunilor dizidenţilor din rândurile exilului. "Serviciul D" conducea operaţiunile sub acoperire, inclusiv cele de dezinformare.

Atribuţiile DIE au fost preluate în 1978 de Centrul de Informaţii Externe (CIE)din cadrul Consiliului (Departamentului) Securităţii Statului (1978-1989) al R.S. România. Înfiinţarea acestei agenţii a fost legată, în principal, de defectarea generalului Ion Mihai Pacepa, şef adjunct al Departamentului de Informaţii Externe, ceea ce a dus la epurarea şi reorganizarea întregii activităţi de informaţii externe.

Pe de altă parte, se înregistrează, potrivit politicii de distanţare faţă de URSS, şi o îndepărtare a spionajului/ contraspionajului român de cel din celelalte state socialiste, chiar excluderea sa din "comunitatea de informaţii" a acestuia, trecându-se la o "ofensivă" pe cont propriu…

"Măsurile active" ale Securităţii

Deşi relaţiile dintre spionajul sovietic şi cel românesc s-au diminuat considerabil, ajungându-se chiar la o confruntare între ele, serviciile de informaţii româneşti au preluat o serie din metodele KGB/ GRU, concretizate în aşa-numitele "măsuri active". Principala dintre ele era activitatea de obţinere, prin metode ilicite, de informaţii, ca şi de sustragere de tehnologie avansată. Într-o şedinţă a Comitetului politic executiv al PCR, însuşi Nicolae Ceauşescu analiza "rodul" activităţii ministerelor, dar şi a celor 300 de agenţi secreţi trimişi peste hotare, în ţările cele mai dezvoltate - Germania, Japonia, Anglia, Franţa şi, desigur, SUA -, cu sarcini precise de a fura tehnologii de vârf, care aveau apoi să fie transpuse în România.

Dintre "măsurile active" au făcut parte şi acţiunile de dezinformare/ manipulare, vizând o serie de personalităţi ale exilului şi bisericii româneşti (este de amintit înfiinţarea unor pseodo-asociaţii ale acestora, cum a fost ACIER sau infiltrarea agentului Silviu Craciunas în Asociaţia Culturală a Românilor din Anglia). S-a trecut însă şi la folosirea unor metode dure, care mergeau de la răpiri (cazul lui Oliviu Beldeanu, conducătorul grupului care a atacat Legaţia României de la Berna, Traian Puiu sau al turcologului Aurel Decei), chiar la pregătirea unor asasinate, cum au fost cele îndreptate împotriva dizidenţilor români Paul Goma sau Virgil Tănase, dar şi a unor agenţi români care defectaseră (Ion Iacobescu, Ion Mihai Pacepa).

În tot cazul, agenţii români şi-au probat într-o serie de împrejurări profesionalismul, au produs uneori o reală impresie şi chiar… temeri, nefiind scutiţi însă şi de "căderi spectaculoase". Aflându-se sub presiunea "comandamentelor ideologice", au acţionat uneori dincolo de precepte morale, sub pretextul, adesea invocat ulterior, al aflării în "serviciu comandat".

Spionajul românesc pe meridianele lumii

Într-adevăr "harta" spionajului românesc se amplifică în mod deosebit în anii ´70-´80, trecând uneori dincolo de fruntariile Europei.

Una dintre ţintele predilecte ale spionajului românesc a fost Franţa, mai ales prin activitatea lui Mihai Caraman, care, din 1960, reuşeşte să constituie o reţea de "corespondenţi", agenţi care transmiteau informaţii din cadrul ministerelor de Externe, Apărării, Finanţe ale Franţei, dar şi din birourile NATO care funcţionau în acea perioadă la Paris. De aici au fost sustrase 12.000 de pagini de documente strict confidenţiale, producând mari pagube organizaţiei, ceea ce i-a făcut pe unii analişti să considere că cei 13 români care au făcut parte din "reţeaua Caraman" au produs pagube serioase alianţei nord-atlantice, reuşind chiar "să zdruncine" organizaţia. Într-adevăr, între aceste documente se aflau şi unele referitoare la planurile de atac şi apărare ale NATO, precum şi schema infrastructurilor organizaţiei până în 1985. Se pare că informaţiile sustrase de "reţeaua Caraman" au făcut ca trupele Pactului de la Varşovia să intre fără probleme în Cehoslovacia, în august 1968. Ulterior, sovieticilor nu li s-au mai dat decât conspecte ale acestor documente. În 1991, Caramaneste numit director adjunct al Serviciului Român de Informaţii, devenind ulterior director al acestuia. A fost înlocuit din funcţie în mai 1992, în urma cererii exprese a lui Manfred Wörner, secretar general al NATO.

O altă ţară în care spionajul românesc a obţinut succese deosebite a fost Austria, mai ales în ceea ce priveşte racolarea unor agenţi din cele mai importante instituţii ale statului, cancelaria federală, ministere, poliţie.

Una dintre cele mai importante acţiuni ale spionajului românesc s-a desfăşurat în R.F. Germania, unde, prin intermediul unor diplomaţi români de la Bonn, s-a organizat "capacitarea" celui mai periculos terorist al vremii, Ramirez Sanchez, alias Carlos ("Şacalul") în vederea organizării unui atentat împotriva sediului redacţiei româneşti a postului de radio Europa Liberă.

În Elveţia, spionajul românesc a fost activ de timpuriu prin acţiunile lui Solvan Viţianu, însărcinat, între altele, să descopere eventualele conturi ale Anei Pauker. Atentatul împotriva Legaţiei României de la Berna (1954) s-a datorat tocmai faptului că aceasta era unul din centrele spionajului românesc din Europa.

În Israel, spionajul românesc a fost implicat direct în realizarea contactelor cu Mossad şi autorităţile din această ţară în vederea perfectării emigrării unor evrei din România în schimbul unor sume de bani.

"Spionajul diplomatic"

…a fost un alt domeniu în care agenţiile de informaţii româneşti au excelat. În 1975, a fost adoptat Decretul 363, care a împuternicit DIE să dea grad militar oricărui salariat, indiferent de funcţie, din sistemul Ministerului de Externe şi al altor ministere şi instituţii cu atribuţii externe, care deveneau astfel "ofiţeri deplin conspiraţi". De fapt, asemenea activităţi se desfăşuraseră deja anterior, după aprecierea unor persoane care au activat în acest domeniu, în Ministerul de Externe existând o adevărată "armată invizibilă", ca să folosim expresia celui care a condus o vreme spionajul românesc, Ion Mihai Pacepa, coordonată "din umbră" de CIE/DIE. Asemenea "agenţi sub acoperire" se aflau la toate eşaloanele diplomaţiei româneşti, începând de la nivelul ambasadorilor. Potrivit mărturiilor fostului ofiţer de informaţii, care a activat în cadrul Ministerului de Externe, Liviu Turcu, marea majoritate a personalul acestuia, ca şi a celui care se afla la misiuni erau ofiţeri DIE. Nici organizaţiile internaţionale, ONU, UNESCO nu au scăpat atenţiei

Securităţii. Şi totuşi, tradiţiile autentice ale diplomaţiei româneşti nu au dispărut: nu poate fi trecut cu vederea faptul că, şi în perioada Războiului Rece, au existat o serie de acţiuni, iniţiative ale diplomaţiei româneşti orientate în sensul intereselor reale al Românei, care s-au bucurat de apreciere internaţională.

"Defectorii"

Cât de reală era aderenţa ideologică a personalelor implicate în activităţi informative la "cauza comunismului" reiese şi din faptul că foarte mulţi dintre ei s-au dezis de aceasta, punându-se în slujba unor agenţii străine, nu întotdeauna din considerente ideologice, ci şi… materiale. Cel mai important defector român, generalul Ion Mihai Pacepa (al cărui rol rămâne, de altfel, controversat…), nu a fost nici primul, nici ultimul defector român, în afară de el existând peste 20 de agenţi care au ales această cale, destul de periculoasă dat fiind că ei erau puşi sub urmărirea Securităţii care viza chiar suprimarea lor.

Nu poate fi trecut cu vederea că, între asemenea defectori au existat şi persoane care s-au angajat cu sinceritate în acţiuni de demascare şi chiar contracarare a activităţilor spionajului românesc, cum a fost Pavel Haiducu, care a contribuit direct în Franţa la zădărnicirea iniţiativei de anihilare a unor dizidenţi, sau Liviu Turcu care a încercat, fără succes, să alerteze conducerea spionajului românesc în legătură cu acţiunile de izolare a ţării datorate politicii regimului Ceauşescu. Informaţii preţioase spionajului american au fost transmise şi de "cârtiţa" din Ministrul de Externe, Mircea Răceanu.

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni…

...este titlul elocvent al volumului publicat recent de istoricul american Larry Watts consacrat acţiunilor pe care în principal KGB le-a desfăşurat în România, începând din perioada în care ţara noastră se angajase în acţiuni independente, considerate că se îndepărtau de la "idealurile comuniste".

De altfel, asemenea acţiuni vizau şi alte state din Lagărul sovietic, atunci când se manifestau asemenea tendinţe sau aveau un scop... preventiv. În acest scop, a fost concepută "operaţiunea Baikal", care prevedea ca agenţii KGB din ţările socialiste urmau să racoleze şi să infiltreze în ţările socialiste "agenţi sub steag străin", provenind din Vest, care urmau să spioneze. "Operaţiunea Progress", iniţiată de Andropov în 1968, avea sarcina de contracarare a "greşelilor ideologice" şi trecerea, de asemenea prin agenţi sovietici infiltraţi la vârf, la acţiuni de "combatere" a lor.

România s-a bucurat însă de atenţia specială a KGB/GRU prin aplicarea, încă din 1969, a "Planulului Dnestr" vizând înlocuirea lui Ceauşescu; acţiuni diversioniste; provocarea unor stări de spirit potrivnice în rândul minorităţilor naţionale care să ducă la acţiuni represive din partea armatei, Securităţii; recrutarea de agenţi. Potrivit unor opinii autorizate, în anii ´70, KGB a desfăşurat în România aceleaşi tipuri de acţiuni ca în Europa de vest. A fost conceput "Planul M", care prevedea măsuri de rezistenţă în cazul unei invazii, dar şi acesta a fost cunoscut de către sovietici mai ales datorită acţiunii unor persoane de rang înalt din conducerea armatei care, în cele din urmă, au fost anihilate de contraspionajul românesc.

În tot cazul, este posibil ca acţiunile spionajului sovietic (şi nu numai…) să se fi desfăşurat şi cu ocazia evenimentelor din decembrie 1989, dar aceste împrejurări urmează să fie elucidate…