Editorial Time: Am luat resursa noastră cea mai preţioasă, încrederea, şi ne-am bătut joc de ea

Autor: Iulian Anghel 09.08.2011

Revista Time - una dintre cele mai puternice reviste de analiză din lume, cu o istorie de peste un secol - face în ultimul său număr o analiză crudă a situaţiei politice a Americii. Din textul semnat de Fareed Zakaria (foto), editor al publicaţiei şi una dintre vocile cele mai autorizate şi mai rezonante din presa americană răzbate furia: "Am luat resursa noastră cea mai preţioasă, încrederea lumii, şi ne-am jucat cu ea".

Pe un ton acuzator Zakaria susţine: "Lumea se uitat odată la America cu veneraţie: constuisem sisteme de autostrăzi interstatale, aveam cea mai bună educaţie publică din lume, am trimis omul pe lună şi am investit masiv în doborârea frontierelor cunoaşterii. Nu mai este modul în care lumea vede America astăzi. Am luat ceva de care lumea nu se îndoia - credibiliatea SUA - şi am pus-o sub semnul întrebării. De fiecare dată de acum când plafonul datoriei va trebuie dezbătut, lumea se va întreba: Îşi va onora America angajamentele? Se va ţine de cuvânt? (...)"

Dincolo de implicaţiile directe şi costisitoare ale scăderii ratingului datoriei (o creştere cu 1%, a randamentului pentru obligaţiile americane va majora datoria cu 1.300 mld. dolari în zece ani, adică mai mult decât tot planul de reducere a cheltuielilor adoptat de Congres), Zakaria face un "voaiaj" în trecutul bizar al luptei politice de la Washington, analizând, în aceeaşi vreme, şi preferinţele publicului american care vrea, totodat, şi un guvern puternic şi taxe mici. Începând cu administraţia Reagan, din anii '80, toate administraţiile ulterioare au încercat să împace gustul americanilor pentru taxe mici şi un guvern de care să fie mândri scăzând impozitele când s-a putut şi menţinând cheltuielile ridicate, totul fiind finanţat din împrumuturi. Modelul federal a fost împrumutat la nivel de state, de oraşe, de cătune. Datoria publică s-a triplat în opt ani, de la 712 mld. dolari în 1980 la 2.000 mld. dolari în 1998. Guvernarea Clinton a adus un echilibru (a existat excedent bugetar) anulat de administraţia Bush care a redus taxele, a extins sistemul de ajutoare medicale, a purtat două războaie fără să aibă venituri suplimentare la buget din economie. Criza economică a pus capac la toate: veniturile federale s-au prăbuşit, dar taxele nu au crescut, ba chiar s-au redus şi astfel s-a ajuns la datoria de 14.300 mld. dolari.

Mulţi economişti susţin, arată Zakaria, că economia este fragilă şi că nu este bine să majorezi în această situaţie taxele sau să reduci cheltuielile publice, în vreme ce scăderea deficitului ar trebui etapizată pentru următorii ani. Şi, continuă el: poate fi adevărat, dar acest tip de reflecţie raţională este dincolo de sistemul american de astăzi, care judecă lucrurile pur ideologic.

Criza a scos în evidenţă ruptura dintre Congres şi Guvern, un congres mai polarizat decât oricând, care, paradoxal, funcţionează precum Parlamentul European, pur ideologic şi bine disciplinat. Doar că, arată Zakaria, SUA nu au un sistem politic european unde puterea atunci când guvernează deţine Legislativul şi Executivul (cazul Marii Britanii unde, spune plastic Zakharia, "primul ministru este, de fapt, legislatorul-şef precum şi directorul executiv") drept urmare poate să-şi pună în practică politicile. Ce pune în discuţie editorul de la Times este însăşi sistemul politic american: fiecare stat are câte doi senatori indiferent de mărimea sau de numărul populaţiei statului. Astfel se poate întâmpla ca un număr de senatori care reprezintă 10% din populaţia SUA să blocheze orice decizie. Până acum lucururile s-au rezolvat prin dialog, dar acum ele sunt atât de complicate întrucât "cel mai de stânga dintre republicani este mai conservator decât cel mai de dreapta dintre democraţi."

Dezbaterea, crede Zakarias, duce la esenţă, anume discutarea rolului Guvernului în stat.

Până atunci însă pe acest fond idelogic, SUA şi-au pus în vânzare ce aveau mai de preţ, credibiliatea. Pentru că, dacă ar fi să-l credem pe Zakarias, "in termeni economici înguşti afacerea datoriei nu este o afacere mare", comparată cu dezastrul politic care a însoţit-o.