Prinşi în menghina presiunii pentru austeritate şi a nevoii de creştere

Guvernul este strâns într-o menghină. Noua criză la nivel mondial va lovi România, necunoscută fiind doar furia cu care va lovi. Cu o economie strâns legată de cea a UE (trei sferturi din comerţul României este cu statele Uniunii) România este dependentă de evoluţia acestor pieţe.

INS a anunţat ieri datele privind evoluţia exporturilor şi a producţiei industriale. Din acestea se constată o reducere în iunie a ritmului de creştere a exporturilor şi a producţiei industriale, adică a principalelor două pârghii care au scos economia din recesiune. De la mii de kilometri distanţă a mai venit ieri o veste rea şi una bună: exporturile Germaniei au scăzut, semn că economia mondială încetineşte, dar importurile continuă să crească pe fondul cererii interne robuste, ceea ce nu face decât să ne bucure având în vedere că piaţa Germaniei este principala destinaţie a exporturilor româneşti (18% din total).

Temperarea avântului exporturilor româneşti era anticipată de economişti încă de dinaintea izbucnirii ultimului episod al crizei. Cât de dur vor fi lovite exporturile şi, prin ricoşeu, producţia industrială de ultimul episod al crizei şi cât va însemna acest lucru în evoluţia creşterii economice şi aşa anticipată ca anemică - 1,5% din PIB în 2011 - iarăşi rămâne să vedem.

Cert este că la Bucureşti pericolul a fost simţit. Dacă în urmă cu două - trei săptămâni se vorbea despre majorări salariale şi încă din acest an, tonul s-a domolit.

Premierul Emil Boc a susţinut în mai multe rânduri în ultimele zile: Avem avantajul unei uşoare stabilităţi, dar nu avem voie să facem niciun exces care să compromită această stabilitate nici în politica financiară, nici în politica monetară. De altminteri, Guvernul a anunţat îngheţarea şi pentru 2012 a posturilor în administraţie.

Preşedintele Traian Băsescu a indicat printre vulnerabilităţile României contextul extern mai ales în zona euro şi, foarte important, stoparea proceselor de ajustare a costurilor la nivelul statului sau a reformelor structurale majore în plan naţional, mai ales ca efect al alegerilor de anul viitor. Aşadar, la nivelul celor doi stâlpi ai puterii executive - Guvern şi Preşedinţie - dar şi la nivelul BNR populismul a fost identificat ca sursă majoră de instabilitate. BNR a atras atenţia prin vocea lui Adrian Vasilescu, consilier al guvernatorului, asupra pericolului derapajelor în an electoral. Ceea ce pare sigur la acest moment este că decidenţii politici au înţeles bine că reducerea în continuare a cheltuielilor la nivelul statului este singura cale raţională de urmat. Şi că salariile nu pot fi majorate decât atunci când veniturile sunt sigure şi nu iluzorii, cum s-a mai întâmplat în trecut când s-au dat bani în contul unor venituri care nu au intrat niciodată în vistierie.

Dacă totul s-ar sfârşi însă aici, am putea spera că, dacă România nu va trece de criză ca Moise prin Marea Roşie, măcar nu va avea parte de o furtună devastatoare.

Problema este că noul episod al crizei ar putea împinge barca Românie nu în vârtej, ci pe o mare liniştită, dar preistorică, într-o zonă "în care nu se întâmplă nimic".

De când România a ieşit din recesiune o întrebare stă pe buzele antreprenorilor, economiştilor, bancherilor: când va reveni consumul, când se va relua creditarea? - acesta fiind ancorele ce trebuie smulse din nisip pentru reluarea creşterii economice.

Tratamentul prost aplicat primelor simptome ale crizei îşi arată şi acum reacţiile adverse.

Amânarea luării unei decizii la vreme (2009 a fost un an ratat) a obligat România să atace criza nu prin măsuri de relaxare fiscală sau de stimulare a consumului, cum s-a întâmplat prin alte zări, ci, dimpotrivă, prin majorări de taxe şi impozite. Reducerea veniturilor oamenilor a condus la prăbuşirea consumului cu tot ce presupune el, accentuarea scăderii economice şi şomaj. Dincolo de bănuitele manevre electorale ale anunţului creşterii salariilor, majorarea veniturilor ar fi condus la o revenire a consumului şi, implicit, la o creştere economică palpabilă. Acum, iată, majorarea salariilor este amânată sine-die, iar despre scăderea impozitelor sau a taxelor care ar fi putut stimula fie munca, fie investiţiile, fie consumul nu e cazul să vorbim pentru că nu este "spaţiu fiscal".

Aşadar: nu creştem salariile pentru că nu avem venituri şi nu scădem impozitele pentru a nu periclita şi veniturile pe care le avem. Am putea bălti cine ştie câtă vreme în această situaţie zdrobiţi de menghina presiunii pentru austeritate şi de nevoia de creştere economică.