În Ciociaria/ de Mircea Petean
Voi relua jurnalul ţinut cu intermitenţe de-a lungul anilor. Vor fi notaţii scurte, seci, exacte, stenograme ale trăirilor mele diurne şi nocturne, căci, de se va întâmpla, nu mă voi sfii să transcriu vise, coşmaruri, nu voi ezita să inserez texte, de se vor ivi, şi sunt sigur că se vor ivi, căci bună parte din poezia mea se hrăneşte din călătoriile mele. Va fi modul meu de a-l însoţi pe călătorul de profesie care mi-s. Ieri, de pildă, a fost una dintre cele mai dense zile din ultima vreme. "Zile - prelungi fluierături în noapte", scriam pe vremuri ca să constat abia acum adevărata încărcătură a acestor cuvinte. Aşadar, am primit şi am dat zeci de telefoane, apoi m-am întâlnit cu Anamaria Petre, o tânără prozatoare, autoarea unui roman consacrat lumii marginalilor, a băieţilor de cartier, defavorizaţilor, loviţilor de soartă, priviţi cu destulă înţelegere, dacă nu chiar cu o undă de simpatie. E uimitoare profunda cunoaştere a lumii acestora; misterul se dezleagă aflând că autoarea a copilărit într-un cartier de la marginea oraşului Satu Mare; or fi contribuit şi studiile de drept la asta, familiarizarea precoce cu atmosfera din sălile tribunalelor, lecturile, poate... Între timp, veniseră şi se instalaseră în bibliotecă Igor Ursenco cu soţia sa. El e basarabeanul autoexilat în Baia Mare, cel care a alcătuit Antologia poeţilor basarabeni şi maramureşeni, care va apărea la noi în toamna aceasta, cu sprijin financiar din partea C.J. Maramureş. Un sprijin financiar mai mult simbolic, ce-i drept, dar care îl va îndreptăţi, anticipez aici, să pună mare presiune pe mine. Tânărul nu mai e deloc aşa, are 40 de ani şi trăieşte drama celui situat "între": situat între România şi Basarabia, el e total ignorat de critica românească, dar nici la Chişinău nu are o cotă mai bună. Nici nu-i de mirare ţinând seama de stilul scrierilor sale, pretenţioase, preţioase, baroce. A avut orgoliul de a prefaţa fiecare grupaj de versuri cu un text critic scris în această "manieră": "Toate bune, mi-a zis Leahu la telefon după primirea exemplarului «de autor» cuvenit, mai puţin intervenţiile de un umor involuntar total ale antologatorului." De, aligatorul antologator! Evident că se socoate pe sine mult deasupra unora ca mult răsfăţatul Komartin, care a ştiut să intre în graţia unor "autorităţi" critice precum Stelecanci Ăl Bătrân. Mintenaş i-au şi fost găsite vecinătăţile: Mury şi Es Pop cu neoexpresionismul lor. De ce ar fi acesta mai important decât alte experienţe lirice manifeste în ziua de azi, nu se ştie…
***
Între 27 septembrie şi 2 octombrie 2010 voi participa, aşadar, la Incontri Internazionali di Alvito e Val di Comino, în Ciociaria, ţinutul dintre Roma şi Napoli făcut celebru de Vittorio de Sica cu filmul său inspirat de nu mai puţin celebrul roman al lui Alberto Moravia - La Ciociara. Am plecat la aeroport cu taxiul. Vasile (Igna) era deja acolo. Mircea (Opriţă) şi Doina sa nu erau nicăieri. Ne-am îmbrăţişat bucuroşi să ne revedem după luni de zile în care fiecare şi-a văzut de-ale lui. El a trebuit să facă mari eforturi să-şi revină în fire după un accident auto foarte grav, în urma căruia maşina (un Opel Corsa ca şi nou) i s-a făcut praf, cu norocul că în momentul în care a pierdut controlul "bolidului" - era în coborâre pe Mestecăniş - intrând pe contrasens şi izbindu-se de un stâlp aflat la marginea drumului, nu venea nimeni din partea opusă. "Mi-am văzut moartea cu ochii!" a zis vădit marcat încă de teribila păţanie. Mai puţin norocoasă a fost Aurelia, soţia sa, care s-a lovit la cap şi în alte locuri, deoarece nu îşi pusese centura. În sfârşit sosesc, în ultima clipă, gâfâind şi făcându-şi reproşuri reciproc, soţii Opriţă. În avion încerc să citesc câteva pagini din Aşa grăit-a Zarathustra, fără prea mare succes în primul rând din pricina traducerii execrabile (e o ediţie populară apărută la o editură marginală în condiţii mizerabile). Rad o bere şi golesc conţinutul unei pungi de Bake Rolls cu usturoi. Vasile răsfoieşte revista companiei Wizz Air. Un individ surescitat, sosit în ultimul moment, este scos afară din avion cu ajutorul Poliţiei, fapt pentru care am decolat cu o întârziere de circa un sfert de ceas. Aterizăm destul de brutal pe Fiumicino. Luăm trenul expres până la Gara Termini, unde ne îmbarcăm pe trenul care ne va duce la Cassino. De la Cassino până la Gallinaro, seara, printre dealuri, cu microbuzul. Ni se alătură şi Martha Izsak, o poetă din Târgu Mureş care făcuse două zile şi două nopţi cu Atlassibul. Cam ciudată, de felul ei. Mi-aduc aminte cum a insistat să-mi citească un grupaj de versuri pentru emisiunea mea de la Radio Renaşterea, mai an. A pus atâta presiune, încât până la urmă am înregistrat-o şi chiar am dat pe post câteva poeme cvasi-religioase la rubrica Metamorfozele poeziei. Ajungem la Motel Tramp's după şase seara. Cină copioasă cu antipasti - vinete cârcălite, brânză, pâine prăjită cu roşii - supă, friptură şi salată de fructe, totul stropit din belşug cu vin roşu. La urmă, ca să închidem cercul, căci începusem cu un ştampăl de ţuică adusă de acasă, am ras un păhărel de grappa.
***
Prea consistentă cina, căci mă trezesc în miez de noapte muncit de acciduţu. Înşel totuşi somnul până către 7,30. Mă cicilesc, apoi cobor la micul dejun. Vasile şi Marta sunt pe poziţii. Îmbuc ceva în stil italienesc - cafea (chiar două, un café piccolo şi un medio lungo, dacă am înţeles bine). "Să ne fie de bine!", am zis. Carlos, unul dintre cei doi poeţi spanioli, celălalt e Jose Antonio, elev silitor, încearcă să repete; aseară a învăţat cuvântul noroc. Voi încerca în continuare să fac din română o limbă de circulaţie internaţională!
***
pămătufurile trestiilor
străjuiesc intrarea în curtea motelului -
alb înfoiat
***
măslini încărcaţi de fructe verzi -
c'e la terra degli olivi,
zice Gerardo
***
munţii par accesibili -
ascult chemarea lor
dar stau blând locului
E a nu ştiu câta oară, de când am sosit aici, că mulţumesc zeului Dumne pentru această nouă călătorie. Şi uşoara durere de cap nu mă lasă...
Localităţi: San Donato, Alvito, Sora, Atina (colonizată de greci acum mai bine de 2000 de ani). Aici a cunoscut apogeul civilizaţia pietrei, în Italia. Cică, după ce un ungur zălud a distrus nasul Sfintei Maria, din celebrul grup statuar al lui Michelangelo, Pieta, un meşter pietrar din San Donato a confecţionat un altul şi l-a pus la loc. Suntem în Lazio, ni se spune. Când plouă, munţii - Apenini Laziosi - se înfurie şi fac din străzi torente. În mijlocul unei piaţete, pe un piedestal de piatră, între case de piatră, o mâţă galbenă în soarele amiezii; l-am rugat pe Jose Antonio s-o fotografieze şi el s-a executat degrabă.