În Ciociaria (IV)/ de Mircea Petean

Catedrala Casamari din Alvito, de o mare austeritate, presque sévère. Şi totuşi, în dreptul altarului se află un grup statuar - Madona cu pruncul; silueta Fecioarei e colorată, suplă, respiră bucuria umbroasă a maternităţii împlinite, în perfectă contradicţie cu restul ansamblului. Alături se ridică clădirea urâtă, masivă, severă a unui liceu; un frison de groază îmi lunecă pe şira spinării gândindu-mă la Daria şi la anii ei de şcoală care vor veni...

La cină ne-am aşezat astfel încât se părea că s-a iscat o falie între grupul nostru şi restul lumii. După întâmplarea cu fericita vorbitoare de franghiară, senzaţia aceasta s-a accentuat, cu atât mai mult cu cât ea nu a contenit să ne blesteme şi să ne vorbească de rău pe toţi (mai puţin pe Bazil, singurul Domn, de fapt singurul care s-a comportat tot timpul ca un desavârşit diplomat). Urâtă poveste!

Tot azi ni s-au alăturat elveţienii: Jacques Meylan şi soţia, Raquel Soares, portugheză, după câte se pare. El e un bătrânel distins, uşor supraponderal, cu părul alb ca fuiorul, iar ea e masivă, oarecum masculinizată. Nu au venit singuri, căci plimbă un căţeluş cu dânşii…

*

* *

La Picinisco - generoasă deschidere înspre Apenini: o casă în pădure, cocoţată la o înălţime apreciabilă, pare paraşutată acolo; un Centro Culturale curăţel unde ne vom aduna cu toţii ca să asităm la Festivitatea de premiere a laureatei din acest an - a 8-a ediţie - a Premiului European pentru Roman "Giuseppe Ferri - D.H.Lawrence", Doamna Edith Brucke, evreică născută în Ungaria, supravieţuitoare din infernul de la Auschwitz. Apropo de premii, să mai spun că, anul acesta, premiul pentru Poezie a fost acordat lui Pier Luigi Bacchini pentru volumul Canti territoriali, apărut la Mondadori. "Pe cât de barocă e pozia lui Pier Luigi Precerutti, laureatul de anul trecut al Festivalului, pe atât de simplă, de laconică, de «săracă», în sensul bun, e poezia lui Bacchini", comentează Gerardo, care adaugă maliţios că e bucuros că a scăpat de "teroarea" ermetismului şi astfel încape şi el, cu neoclasicismul său, în corul poeţilor contemporani. Hans Raimund a fost şi el premiat pentru opera sa de traducător al poeziei italiene în limba germană. S-au acordat şi premii pentru teatru - interpret şi lector de poezie (Vincent Spano), eseu (Emerico Giachery şi Noemi Paolini), jurnalism (Pasquale Mazzenga) şi jurnalism de televiziune (Loris Fratarcangeli, director la Extra TV).

Aflu de la Franziska că M. Izsak ar fi afirmat că a fost jignită aseară, ea nefăcând altceva decât să riposteze. Le-am explicat, ei şi lui Hans, că adevărul e exact pe dos, căci ea a jignit pe toată lumea, toată scriitorimea română, poporul român (mai puţin pe Bazil, singurul Domn...). E o agresivă care face pe victima, o frustrată şi o resentimentară, ca să nu zic ţoapă...

Prime ediţii ale unor cărţi de G. Ferri şi alţii, autori italieni de pe la începutul secolului XX, pe o măsuţă în colţul din dreapta al terasei; obiecte de artizanat, fluiere, un soi de cimpoaie, câte ceva de-ale gurii pe alte mese. Un bătrânel cu ochelari negri îşi face plimbarea şontâc-şontâc, sprijinit în baston; când şi când bâiguie ceva doar pentru sine.

"Ce înseamnă geniu!", zice Gerardo. "D.H. Lawrence a stat aici treisprezece zile şi a scris un roman, Fata pierdută, iar în Sardinia a stat numai trei zile, destul ca să se inspire pentru un cărţoi de 300 de pagini! Şi era ftizic, sărmanul, malatissimo."

Hans îmi arată o cărticică intitulată Gli orecchini di Ştefania. Azi-dimineaţă, la micul dejun, le-am vorbit despre Ştefi şi familia ei, iar ei mi-au povestit despre fiica lor Henriette, care are trei copii, dar care e divorţată, copiii stau cu ea trei zile jumate din săptămână, iar restul timpului îl petrec la tatăl lor. E o harababură când se întâlnesc cu toţii, cu noul partener al Henreiettei şi cu noua parteneră a ex-ginerelului, plus noii copii - într-adevăr, trebuie să fie o nebunie… Ei au un apartament la Viena, dar trăiesc la ţară, într-un sătuc de 200 de case situat la graniţa cu Ungaria. Mi-au arătat poze cu casa şi grădina lor - e o proprietate întinsă pe 300 metri pătraţi - şi cu căţeaua Lena, care nu mai e.

*

* *

Gallinaro. Vom citi şi aici, pe scena de la Centro Culturale, câte un poem pentru noi şi pentru cei câţiva curioşi din localitatea de reşedinţă a lui Gerardo. Zis şi făcut! La urmă, avem parte de recitalul de vioară electrică al unui român plecat în Italia după Revoluţie, ca mulţi alţii. Omul şi-a părăsit ţara mai mult de dragul fiicei sale, care şi-a găsit un rost în Germania, se pare, el rămânând în peninsulă împreună cu soţia. A fost profesor de muzică în ţară, dar evident că nu predă, trăieşte cântând la ocazii muzică clasică, de operă, de petrecere, de la caz la caz. Pe noi ne ne gratulează cu melodii italiene şi româneşti, dar vioara lui cam scârţâie, iar Vasile, mult mai mare cunoscător decât mine şi mult mai exigent, desigur, se cam foieşte pe scaun, iar seara, la masă, nu se va feri să-l mustre "părinteşte" pe "vinovat"…

*

* *

(03.09.2011)

Sunt în trenul de Ventimiglia, care a plecat din Roma Termini la 15,46. Ar trebui să fiu la Genova Principe la 21,08. Aşadar, voi rememora cele întâmplate în ultima noastră zi în Val di Comino.

Am plecat de la Tramp's la 11. Flavio, şoferul nostru, ne-a dus la Cassino cu un superb Mercedes C classe. Am tulit-o împreună cu Es Pop care a ţinut să mă însoţească până la Roma Termini deşi i-ar fi fost mult mai la îndemână să coboare la Ciampino de unde s-ar fi dus aţă la aeroport. Au trecut relativ uşor cele două ore jumate cât a durat drumul. Evident, am povestit despre drumurile noastre prin Europa şi nu numai.

Secvenţa de aseară a Festivalului "nostru" (Ionică, expert în domeniu, l-a notat cu 7-7,50) a fost şi cea mai - să zicem - spectaculoasă. A fost ultimul recital, desfăşurat în decorul cochet al Teatrului Comunal din Alvito, o sală de circa 150 de locuri, scaune tapetate în roşu, deloc scârţâitoare, o scenă plină de flori, inclusiv un aranjament tricolor. La balcon se urcă pe nişte scări din lemn masiv.

Discursurile inaugurale au durat destul de mult; se pare că şi italienilor le place enorm să vorbească în public. Pe de altă parte, Gerardo a întins vorba cât a putut, aşteptând sosirea delegaţiei române de la Roma: şeful de la Accademia di Romania, un referent şi consilierul cultural al Ambasadei, rătăciţi în Vale. În fine, au sosit şi întârziaţii, iar noi a trebuit să le ascultăm alocuţiunile (mai puţin locvace, chiar deloc, a fost Julian, referentul, fiul lui Ştefan Damian). Un banner uriaş montat pe scenă, în fundal, anunţa, cu litere albe de o şchioapă, pe fond albastru închis - LA XVIII-a EDIZIONI DI INCONTRI INTERNAZIONALI DELLA POESIA. LA SETTIMANA DELLA POESIA ROMENA. Am fost privilegiaţi, într-adevăr!

Aşadar, Julian Damian a citit în italiană două poezii de-ale tatălui său. A urmat Bazil cu Tu passi şi încă una al cărei titlu l-am uitat. A fost înduioşător, aşteptând cuminte, cu mâinile împreunate şi privirea blândă, de pisoi răsfăţat, ca actorul să isprăvească lectura variantelor italieneşti ale propriilor poeme. A urmat M. Izsak cu nişte texte scrâşnite, pline de imagini oripilante. Apoi a venit rândul lui Opriţă. Gerardo nu s-a abţinut nici de astă dată, drept care a rostit acelaşi discurs despre "miracolul Opriţă", omul care, într-un an de zile, a reuşit să devină poet, şi nu orice fel de poet, ci poet de... limbă italiană.

Marea, Sfânta Mare!

Am urmat eu cu Părul meu. Am ţinut să-mi prefaţez lectura cu câteva vorbe. Am zis: Buona sera. Sono un viaggiatore di professione. Ho fatto molti viaggi in mia vita terestra. Ma questo viaggio in Val di Comino e veramente fantastico. Grazie a Dio, grazie a tutti. La mia poesia e una storia sulla mia famiglia in relazione con la grande storia e con il vasto Cosmos. Şi am citit rar, apăsat, cu modulaţii şi cu credinţa că sunt portavocea alor mei, cu credinţa că, în sfârşit, un neam întreg de truditori ai pământului se răzbună pentru toate umilinţele şi suferinţele îndurate de-a lungul veacurilor. Nicole mi-a mărturisit, mai târziu că vocea mea puternică, cu inflexiuni când duioase, când grave, când revendicative, i-a provocat frisoane; a impresionat-o, de asemenea, faptul că în timp ce citeam îmi strângeam şi îmi desfăceam instinctiv pumnul... Actorul - acelaşi Vincent Spano, care îmi citise poema şi la amfiteatrul roman de pe Muntele magic, a făcut o lectură impresionantă. Am şi părăsit scena făcând semnul învingătorului: mi-am ridicat braţul stâng, cu pumnul strâns!

Grasseto.

Continui rememorarea. După mine a urcat pe scenă Ionică. A citit un poem despre moarte, sugerată cu ajutorul imaginii unui firişor de sânge care curge în dosul casei alor săi din Vărai; geaba se străduiesc ei să-l acopere cu pământ şi frunze, sângele năboieşte nestingherit… De celălalt poem nu-mi aduc aminte. La urmă a citit versuri în italiană o doamnă - Carmen Proca. Texte fără mari pretenţii. Mai târziu, graţie Doinei, am aflat şi povestea ei: "E din Bârlad şi e măritată cu un ţăran (sic!) dintr-un sătuc de lângă Neapole. De 18 ani, de când e aici, nu s-a întors în ţară." Biata! Mi-a zis că i-a plăcut textul meu până-ntr-atât încât a şi râs la un moment dat. Ce i-o fi provocat râsul numai Dumnezeu ştie...

În maşină, la întoarcere, francezii mi l-au prezentat pe Daniel Leuwers, ex-profesor la Universitatea din Tours. El mi-a expus un proiect personal care se pare că deja a prins. E vorba despre le livre pauvre, o colecţie de poezie cu totul insolită: două poeme plus două ilustraţii ale unui pictor cunoscut plus…; cărticelele apar independent, dar mai apoi sunt "turnate" într-o antologie anuală care apare la Gallimard.

Folloca.

Revenind la ultima seară, să adaug că pitorească fu apariţia unui poet din Camerun, Ndjock Ngana, îmbrăcat într-un soi de poncho pestriţ, cu o şapcă pleoştită pe cap. A citit un poem politic pe tema conflictului dintre Nord şi Sud, apoi a incercat să incite sala intonând un cântec tradiţional al cărui refren era Aiha-Aiho.