C. George Săndulescu : „Limba si Literatura sunt INSEPARABILE !”/ de Stelian Ţurlea

Născut în 1933, C. George Săndulescu urmează cursurile Facultăţii de Filologie, secţia engleză din Bucureşti. Obţine în continuare titlul de Master of Philosophy de la Universitatea din Leeds, iar apoi doctoratul de la Universitatea din Essex. Predă la Catedra de Engleză a Universităţii din Bucureşti până în 1969. După această dată, ţine cursuri la toate marile universităţi din lume şi se stabileşte la Monaco, unde locuieşte şi în prezent. Este unul dintre cei mai bine specializaţi critici în opera scriitorului James Joyce: a scris două studii de referinţă despre

Ulysses

şi

Finnegans Wake

. A organizat el însuşi conferinţe mondiale despre Joyce - în calitate de director şi întemeietor al

Bibliotecii de limba engleza Princess Grace

de pe lângă Palatul Princiar din Monaco. Pornind din România, unde s-a născut într-o familie îndeaproape înrudită cu filozoful Constantin Noica, este în prezent recunoscut ca specialist în relaţia dintre Limba Engleză şi Literatura Engleză. Se declară, asemeni lui Joyce, "student" pe viaţă şi "cercetător" prin vocaţie. A publicat peste 20 de volume. Cu toate că a predat la Catedra de Engleză a Universităţii din Bucureşti numai până în 1969, C. George Săndulescu rămâne o parte integrantă a tradiţiei de anglistică românească, aproape în egală măsură cu Dan Duţescu şi Leon Leviţchi: mai ales prin varietatea preocuparilor profesionale, cât şi prin promovarea sistematică a limbii şi literaturii româneşti peste hotarele ţării.

- Domnule profesor, sunteţi plecat din România din 1969, după ce aţi predat câţiva ani din acel deceniu la Universitatea din Bucureşti. Se ştiu foarte puţine despre activitatea dvs în diferite alte ţări. Ne puteţi rezuma pe scurt?

- De mic copil - din timpul războiului - am fost foarte român, dar şi foarte cosmopolit! Un paradox ? Nu prea... Mai degrabă un rezultat natural al împrejurărilor: am urmărit pe nemţi, intrând în ţară. I-am văzut plecând. Am studiat, la vârsta de zece ani, venirea cohortelor de ruşi... Nu i-am văzut plecând. Am văzut foarte de aproape sosirea englezilor şi americanilor. Prea puţini. Cum locuiam aproape de Piaţa Rosetti, am frecventat asiduu Biblioteca Engleză, cât şi Biblioteca Americană (de pe strada Dianei). Ştiind engleza de acasă, citeam tot ce-mi cădea în mână... Multe ziare şi reviste... Multe cărţi...Vedeam toate filmele. Mergeam la toate concertele lor.

Am aplicat pe pielea mea principiul lui Descartes: toate sistemele noastre de valori ni le construim absolut singuri... Am ajuns la două concluzii de seamă: sunt şi voi rămâne cercetător pe viaţă; limba viitorului este limba engleză - nu rusa sau germana. Nici chiar franceza nu face prea multe parale. Tatăl meu murise: pentru un copil de 12-13 ani să ajungă singur la aceste concluzii de seamă nu era jucărie.

După plecarea din ţară am fost deci Cercetător de Engleză, fie limbă, fie literatură, pe unde am putut: mai întâi la Stockolm, unde am predat engleza şi la universitate, cât şi la şcolile serale pentru adulţi. Foarte importante acolo. Apoi am trecut la Uppsala, unde am făcut cam aceleaşi lucruri. Nici banii nu mă interesau, nici titlurile universitare. Activitatea de bază a sufletului meu rămânea Cercetarea.

Chiar de la început am ţinut comunicări la conferinţe internaţionale în Europa. Prima conferinţă publică am ţinut-o la mai puţin de şase luni de la sosirea în Suedia. Mă specializasem în proza lui Samuel Beckett, cu de la mine putere. În decembrie 1969, Samuel Beckett ia premiul Nobel: toată Suedia cunoştea teatrul. Nimeni - proza lui. Ţin vreo zece conferinţe despre acest subiect... chiar şi la Ambasada Irlandei de la Stockholm!

Urmează apoi călătoriile în Statele Unite. Ţineam atât de multe conferinţe şi comunicări peste tot, încât colegii mei de la Stockholm îmi dăduseră porecla de "Congress horse"! Însemnând în bună măsură un compliment pentru ceva pe care ei îl cam socoteau inutil.

Şi anume - să faci cercetare literară şi lingvistică (pe picior de egalitate) fără scop imediat pecuniar. Dar comunicările mele au rezistat timpului. Căci Limba si Literatura formează un singur tot unitar...

Monaco a fost o idee a scriitorului englez Anthony Burgess, autor al celebrului roman şi film Orange mécanique, care locuia acolo. Am organizat împreună cu el un Congres Joyce, la care a venit şi Prinţesa Grace, în 1982. Curând mi-am dat deama că îmi venea mai uşor să ţin cursuri de lungă durată în Italia, stabilindu-mă la Monaco. Iar la moartea tragică a Prinţesei am fost invitat de către Prinţul Rainier să întemeiez Biblioteca de limbă engleză Princess Grace. Lucru pe care l-am făcut tot împreună cu Anthony Burgess. Mai mulţi scriitori englezi locuiau pe aici-mai ales Graham Grene şi Lawrence Durrell, pe care am ajuns să-i cunosc destul de bine.

- Aţi fost unul dintre autorii "Gramaticii limbii engleze" din 1962, cunoscută pe atunci drept "Gramatica Catedrei". Eraţi asistent universitar. Prin ce diferea această gramatică de toate celelalte, din moment ce rămâne menţionată şi, acum, este reeditată?

- Există două atitudini fundamentale în gramatică: cea deschisă, sau cea închisă. Gramatica aşa zisă "tradiţională" reprezintă o atitudine deschisă, care cuprine tot, mai ales Istoria şi Literatura. Toată Catedra de la Bucureşti a avut o atitudine deschisă, care va să zică atotcuprinzătoare. S-a întâmplat că a fost şi punctul de plecare folosit de Moscova... din pricina numărului mare de limbi minoritare. Americanii, dimpotrivă, au adoptat o atitudine restrictivistă, excluzând abordarea istorică, şi eliminând total textul literar din întreaga sferă a preocupărilor teoretice de lingvistică. De pildă, N. Chomsky în discuţiile sale şi-a îndreptat atenţia mai ales spre preocupările formalizante ale celor ce se ocupau de construirea de ordinatoare, îndepărtându-se astfel de predarea limbii celor doritori să înveţe engleza pur şi simplu.

Din cu totul alt punct de vedere, Gramaticile sunt ca şi Casele de Modă de la Paris-deosebit de numeroase... A auzit cineva de Tagmemics? A auzit cineva de Gramatica Stratificaţională?

Profesorul Leviţchi practica o Gramatică Funcţională, relativ cuprinzătoare. Eu personal practic o Gramatică Categorială: puţin mai dificilă, dar deosebit de cuprinzătoare. În sensul că e mai apropiată de Gramatica Universală: pornind de la categoria de Număr, sau de Gen, ea poate lua în consideraţie deosebit de uşor şi situaţiile din alte limbi - să zicem suedeza, franceza, germana, sau chiar hindi, urdu sau bengali. Europa de azi, multinaţională cum este, are nevoie de această abordare - din toate punctele de vedere apropiată de cele prezentate deja în Gramatica Catedrei, acum republicată pe internet de Lidia Vianu.

- Cum vi-l amintiţi pe profesorul Leon Leviţchi, cu care aţi colaborat?

- Am scris mult despre Leviţchi şi nu vreau să mă repet. Avea două lucruri deosebit de rare printre profesorii de azi: în primul rând era un meşteşugar de geniu în ale traducerii (vezi introducerea mea la volumul Shakepeare - texte critice). În al doilea rând, era un vizionar de cel mai mare calibru privind necesităţile fundamentale ale Anglisticii Româneşti. Era, pur şi simplu, o forţă intelectual-spirituală, căreia îi reuşea absolut tot din ce îşi punea în cap. A văzut cu ochiul minţii sale Cinci Mari Proiecte. A realizat Şase! (vezi aceeaşi Introducere la volumul Shakespeare, în curs de re-editare pe internet...)

A făcut cel mai mare Dicţionar Englez. A tradus INTEGRAL pe Shakespeare, devenind, din pasiune şi concentrare, cel mai mare Shakespeareolog pe care l-a avut vreodată România, a publicat cea mai impunătoare antologie de texte critice despre acest dramaturg... Apoi, a tradus atât de multă literatură română în limba engleză încât nimeni altcineva nu-l poate depăşi. A tradus atât de multă literatură clasică de limba engleză în limba română, încât nimeni nu îl mai poate depăşi!

Ce vreţi mai mult? Totul în pofida unei ostracizări semi-evidente dar continue, tocmai pentru că era fiu de preot de generaţii, născut în teritoriu după război sub proprietate sovietică...

- Ce vă sunt mai dragi, studiile de lingvistică sau studiile literare?

- Mă bucur mult că aţi deschis această discuţie. Mă văd obligat să dau vina din nou pe N. Chomsky şi pe principiile teoretice provenind de la Massachussetts Institute of Technology, M.I.T., pe scurt. Iată de ce.

Totul se reduce la un singur cuvânt: Specializare. Sau mai bine zis - în engleză, OverSpecialisation (specializarea excesivă). În medicina de azi fenomenul e inevitabil. Dar în domeniul Teoriei Traducerilor această atitudine e catastrofală!

Eu am hotărât, de la începutul începuturilor, de mic copil, să le iau în braţe pe amândouă - şi Limba şi Literatura. Aveam doar la dispoziţie Biblioteca familiei Noica! Unde dispăruseră aproape toţi... iar eu rămăsesem singur cuc, numai cu cărţile! Repet aici ceea ce am mai spus în discuţiile despre statutul de traducător ideal: "Un traducător cu adevărat bun trebuie să ştie absolut tot". Să fie la curent cu toate. Să fie capabil să rezolve orice situaţie de traducere, cu sau fără dicţionar... depinzând de viteza operaţiunii. La o traducere simultană nu mai ai timpul necesar să te uiţi în dicţionar. La o traducere a unui text din James Joyce, dacă nu cunoşti bine Irlanda, eşti pierdut... Iar la o traducere tehnică, ce să mai vorbim... Vă spun aceasta din experienţă, întrucât, la vremea mea, am tradus multe şi de toate. La un moment dat, am fost nevoit să traduc un articol de ziar, nu prea lung, e drept, direct din limba norvegiană în limba franceză. Mi s-a cerut să-l fac, iar pentru mine a fost "a challenge" pe care am acceptat-o. Ca un boxer disciplinat, cum eram în fragedă tinereţe.

Cunoştinţe de lingvistică sunt indispensabile unui bun traducător. Cunoştinţe de literatură sunt indispensabile unui bun traducător. Iar Leon Leviţchi şi Dan Duţescu aveau în plus şi foarte bune cunoştinţe de istorie - a limbii cât şi a literaturii - atunci când au tradus, practic în întregime, operele lui William Shakespeare si Geoffrey Chaucer.

Şi multe trebuie să mai ştie şi un traducător de la Bruxelles care lucrează pentru Uniunea Europeană (unde mult prea mulţi bani se irosesc pe traduceri pur protocolare... mai ales când litigiile trebuie judecate în limba... italiană, potrivit Tratatului de la Roma, care a întemeiat această instituţie europeană). Iar James Joyce în capitolul al treilea din Ulisse are câteva pasaje în limba romilor... din Irlanda!

Deci, tot, sau nimic, trebuie să ştie un bun traducător.

- Sunteţi un specialist al traducerii, aţi conceput împreună cu dna Lidia Vianu un îndrumar al traducerii de poezie, care s-a transformat într-un compendiu de poezie tradusă. Ce ar trebui să ştie şi să facă înainte de toate un traducător?

- Pornind de la principiul formulat clar de Leviţchi în Manualul Traducătorului, considerăm că textele paralele ajută mult la învăţarea unei limbi străine. De fapt, totul ajută atunci când există motivarea necesară. Îmi aduc aminte ca am învăţat în bună măsură suedeza din... Cartea de Telefon! De ce? Din pricina numărului mare de instituţii oficiale cu nume foarte dificile în această limbă germanică, care avea cuvinte mult mai lungi decât cele din limba engleză. Îi bate şi pe ruşi şi pe nemţi la lungimea cuvintelor.

- Aţi scris şi aţi organizat conferinţe despre James Joyce, William Butler Yeats, Samuel Beckett, Oscar Wilde. Care dintre ei vă este mai apropiat? De ce?

- Acesta este The Supreme Quartet al literaturii irlandeze. Răspunsul scurt este că îl prefer pe James Joyce, deoarece mi-am scris teza de doctorat, susţinută în Anglia, despre acest autor. Este autorul cel mai complex, lingvistic, din întreaga literatură universală.

În decursul vremii, am ţinut mai multe cursuri de o durată de un an universitar, la Torino şi la Genova. Unul din aceste cursuri pe care l-am repetat cu mari variante, la cerere, era intitulat "Analiza lingvistică a textelor literare dificile", sau mai precis, "greu de înţeles". Unul din autori era întotdeauna James Joyce. Un altul a fost William Blake: am petrecut aproape un an întreg ocupându-mă de vreo 50 sau 60 rânduri de proză (textul era intitulat The Provebs of Hell).

Recent, însă, încerc să mă apropii de Oscar Wilde, pe care tind astăzi să-l consider drept cel mai mare autor irlandez. Şi european. Eu am fost cel care am organizat chiar primul Congres mondial despre el. Şi nu am fost prea mulţumit de rezultat. Ocupându-se prea insistent de biografie, cei mai mulţi cercetători uită încă importanţa covârşitoare a operei. O operă încă prea neglijată în totalitatea ei. Să nu uităm că el a scris originalul piesei Salome în limba franceză. Cu aproape o jumătate de veac înaintea lui Samuel Beckett. Care scria, în mod obişnuit, în ambele limbi la fel de natural.

(Va urma)