Cǎlǎreţul polonez/ de Antonio Muñoz Molina

Un specialist în traducere simultanǎ care cǎlǎtoreşte prin toatǎ lumea la diverse congrese îşi povesteşte viaţa unei femei, evocând glasurile locuitorilor din Mágina, orǎşelul sǎu natal. În felul acesta, îi cunoaştem pe strǎbunicul sǎu Pedro, copil gǎsit, care a trǎit o vreme în Cuba; pe bunicul sǎu, jandarm în Garda de Asalt, care în 1939, la sfârşitul Rǎzboiului Civil din Spania, ajunge într-un lagǎr de concentrare; pe pǎrinţii sǎi, ţǎrani ce duc o viaţǎ obscurǎ plini de resemnare; şi propria sa copilǎrie şi adolescenţǎ tulbure într-un târg în plinǎ transformare.

Într-o perioadǎ de timp de mai bine de un veac, cuprinsǎ între asasinarea lui Prim y Prats, general şi om politic spaniol, în 1870, şi Rǎzboiul din Golf, toate personajele amintite împreunǎ cu multe altele, printre care un loc aparte îl ocupǎ Nadia, cu care naratorul-protagonist trǎieşte o pasionantǎ poveste de iubire, cu întâlniri, despǎrţiri şi regǎsiri în timp, alcǎtuiesc un captivant mozaic de vieţi prin care se recreeazǎ un trecut ce lumineazǎ şi explicǎ personalitatea naratorului.

Acest magnific şi prodigios roman, ţesut pe urzeala unor date biografice reale, se transformǎ într-o autenticǎ aventurǎ istoricǎ ce se împleteşte cu alte întâmplǎri, trame secundare, dar care se contopesc cu cea principalǎ, îmbogǎţind-o, aşa cum ele se completeazǎ şi se explicǎ prin referinţele la firul principal al naraţiunii.

Excelentǎ frescǎ a Spaniei din ultimul secol, splendidǎ poveste de iubire desfǎşuratǎ în diverse colţuri ale lumii, tulburǎtoare naraţiune prin evocarea repetatǎ a cǎlǎreţului misterios, romanul de faţǎ, Premiul Planeta, 1991 şi Premiul Naţional de Literaturǎ, 1992, este unul dintre marile romane ce captiveazǎ cititorul de la prima pânǎ la ultima paginǎ.

Antonio Munoz Molina s-a născut la Úbeda (Jaén) în 1956. A făcut studii de jurnalism la Madrid şi a absolvit Istoria Artei la Universitatea din Granada. Articolele sale de presă, reunite în mai multe volume - El Robinson urbano (1984), Diario del Nautilus (1985), La huerta del Edén (1996), Las aparencias (1996), Pura alegría (1996), La vida por delante (2002) - i-au adus, în 2003, premiile González-Ruano pentru jurnalism şi Mariano de Cavia. Este autorul a treisprezece romane, extrem de elogiate de critici şi apreciate de public: Beatus Ille (1986, distins cu Premiul Icaro), El invierno en Lisboa (Iarna la Lisabona,1987, distins cu Premiul Criticii şi Premiul Naţional pentru Literatură în 1988), Beltenebros (1989), El jinete polaco (1991, distins cu Premiul Planeta în 1991 şi Premiul Naţional pentru Literatură în 1992), Los misterios de Madrid (1992), El dueño del secreto (1994), Nada del otro mundo (1994), Ardor guerrero (1995), Plenilunio (1997, distins cu Premiul Femina în 1998), Carlota Fainberg (2000), Sepharad (2001), En ausencia de Blanca (2001), Ventanas de Manhattan (2004), El viento de la Luna (2006), La Noche de los Tiempos (2009).Din anul 1995 este membru al Academiei Regale Spaniole.

Roman de faţă a fost distins cu Premiul Naţional de Literaturǎ al Spaniei, 1992, şi Premiul Planeta, 1991.

Văd cum se aprind una câte una luminile în miradoarele din Mágina sub un cer senin şi violet unde încă nu s-a lăsat noaptea, becurile ce pâlpâie şi vibrează la colţurile ultimilor case ca nişte flăcări de gaz şi lămpile ce atârnă deasupra pieţei şi ale căror cercuri de lumină se balansează când vântul scutură sârmele întinse între acoperişuri mişcând umbrele femeilor singuratice care merg cu capul în jos şi bărbia băgată în broboada de lână, ducând o garniţă de aramă cu lapte sau un făraş cu jăratic acoperit cu cenuşă. Se îmbracă gros cu ciorapi de lână, cu pâslari negri, cu pulovere închise până la gât peste şorţuri, şi merg aplecate împotriva nopţii sau a vântului, ajung acasă şi nu aprind încă lumina, lasă la uşă făraşul cu jăratic în timp ce-şi caută un brasero şi îl umplu pe jumătate cu cărbuni, şi apoi, împrăştie jăraticul peste ei, îl scot în pragul uşii pentru ca vântul serii, suav ca briza mării, să-l aprindă mai repede. Nu contează memoria ci privirea, văd în penumbra rece acea strălucire ce devine mai vie pe măsură ce întunericul pune stăpânire pe străzi, îmi miroase a fum şi a frig, fum de cărbuni încinşi aurii şi roşii în amurgul albastru şi a răşină şi a lemn ud de măslin, îmi miroase a iarnă, a noapte de noiembrie sau de decembrie în a cărei nemişcare un pic dezolantă se percepe un soi de răgaz, pentru că de câteva zile s-a terminat cu tăierea porcilor şi încă n-a început culesul măslinelor, îmi amintesc de o femeie cu un şal negru şi părul alb strâns într-un coc, ce înnebunise şi în fiecare după-amiază, aproape pe înserate, cobora pe strada Pozo mergând cu paşi mărunţi foarte aproape de perete şi fura o piatră de la lucrările ce se făceau la Casa de las Torres şi se întorcea ducând-o ascunsă sub şal ca şi cum ar fi adăpostit o pisică, zâmbind, vrând să disimuleze, murmurând, ca şi cum i-ar fi vorbit pietrei, pisicii inventate, copilului despre care se spunea că i-ar fi murit când era tânără.

Bărbaţii au venit acum o clipă de la câmp şi au legat animalele de gard în timp ce le descărcau şi le deshămau, au aprins luminile galbene din porticurile pietruite şi din grajdurile calde şi mirosind a bălegar, obosiţi şi ursuzi, răpuşi de munca extenuantă, dar în încăperile unde femeile vorbesc încet sau rămân într-o laborioasă tăcere cu zgomot confuz de croitorie se menţine încă un semiîntuneric abia luminat de becurile de pe stradă şi de ultima strălucire a cerului în asfinţit, albăstrui şi roşiatic în depărtările de la apus. A rămas în cameră, lângă fereastra ale cărei obloane se vor închide îndată ce se va aprinde lumina electrică, o urmă de albeaţă nu se ştie de unde care scoate în evidenţă ca pe nişte pete feţele, mâinile, pânzele albe din rafturi, strălucirea pupilelor, cu un aer absent, aţintite pe stradă unde răsună paşi şi fragmente foarte clare de conversaţii, pe scala luminoasă a radioului unde sunt cifre şi numele posturilor şi ale oraşelor şi ale îndepărtatelor ţări de unde provin, şi o mână mişcă încet butonul şi acul se deplasează prin locurile unei geografii inaccesibile până se opreşte la o muzică amestecată la început cu fluierături, cu voci străine, cu un zgomot surd de hârtii rupte, muzica unui anunţ sau a unui cântec sau a unui serial, cum e posibil să fie oameni în această cutie atât de mică, cum se fac atât de mici, pe unde reuşesc să intre, prin crăpături, ca furnicile, vocea unui crainic răsună solemn şi aproape ameninţător, "Maşina numărul treisprezece", declamă, "romanul original al lui Xavier de Montepin" şi se aude în încăpere tropotul lent al unui cal şi un scârţăit de roţi metalice pe pietrele bătute cu furie de ploaia unei ierni străine şi din alt secol, din alt oraş, nu încap doar oameni, ci şi plouă în radio şi galopează cai, Paris, spune crainicul, dar nu mai ascult cuvintele sale, sunt şterse de distanţă sau de zgomotul de copite de animale care nechează în grajd, se îndepărtează ca şi cum s-ar pierde postul şi deşi continui să mişc în van butonul, privind acea lucire enigmatică ce provine dinăuntrul aparatului, ca o rază de lumina ce străluceşte sub o uşă, înăuntrul unei case închise unde trăiesc doar voci, toate vocile imposibile din lume, lumina aprinsă la o fereastră de la Casa de las Torres, unde a trăit singură şi nebună îngrijitoarea care a găsit odată mumia neputrezită a unei femei foarte tinere care după spusele bunicului meu Manuel fusese prinsă şi zidită de un rege maur. O trăsură coboară pe strada Pozo şi roţile metalice şi copitele cailor răsună asurzitor pe caldarâmul de piatră, şi deşi când trece nu se vede nimeni după perdeluţe copiii cântă cântecul lui don Mercurio "Cioc, cioc, Cine e, Doctoraşul cocoşat, ce vine la încasat pentru vizita de ieri", sfidându-l pe vizitiul cu livrea verde şi urcându-se pe grilajul gardului ca să zărească faţa gălbejită a doctorului în spatele perdeluţelor de mătase neagră ce acoperă geamurile trăsurii. De foarte departe aud acele voci ca şi când m-ar despărţi de ele gardurile de nuiele ale ogrăzilor şi văd umbra furişată a unei femei ce leagănă la pieptul ei o piatră de caldarâm şi pe cea a orbului pe care l-au împuşcat în ochi cu două gloanţe cu sare când era tânăr şi omora caii în galopuri furioase, aud în noaptea de iarnă rumoarea surdă şi constantă a oraşului şi o asociez fără nici un motiv cu traficul, dar nu este posibil, în Mágina, în iarna acelui an pe care nu ştiu să-l socotesc şi care cu siguranţă că e anterior memoriei mele şi a vieţii mele abia se aud motoare de automobil, şi în orice caz mă aflu destul de departe ca să le aud, de parcă aş trece cu coatele sprijinite de balustrada unui iaht prin faţa luminilor unei capitale maritime ce abia se distinge la orizontul ceţos al mării. Singurul zgomot pe care îl pot auzi sunt paşii bărbaţilor şi ai cailor, roţile căruţelor, ecoul metalic al ciocănelelor de la uşi, vocile vecinelor, cântecele ce le cântă în cor copii ca să exorcizeze frica imemorială la sosirea nopţii, ah ce frică îmi e să trec pe aici, dacă mumia mă aude, totul ca înmănuşat în tăcere, clopotele bisericii care bat pentru slujbă sau înmormântare şi fac ca femeile să se închine în camerele lor în penumbră, mugetul lent al vacilor ce se întorc după ce-au băut apă la cişmeaua de la zid şi urcă spre piaţa San Lorenzo, în drum spre ogrăzi, conduse de văcari morocănoşi ce le lovesc pe spate cu bâtele lor mari cu măciulie, şi când o iau în şir pe strada Pozo se aude mai puternic ecoul copitelor şi al copiilor care se fac că nu aud când mamele îi cheamă şi se mai joacă încă sau îşi povestesc istorii la lumina felinarelor de la colţuri, se dau la o parte de frică să nu fie luaţi în coarne, se urcă pe garduri, se ascund în gangurile de la intrări şi cântă un cântec ca să alunge primejdia, Bau-Bau, ia-l pe omul negru şi pe-ăl colorat, nu-l lua pe cel alb, că e prea sărat.

După trecerea vacilor rămâne pe stradă un miros cald de aburi şi bălegar, o dezolare nocturnă ce devine în mod inexplicabil mai apăsătoare din cauza luminilor de la ferestrele birourilor, din tavernele întunecoase unde bărbaţii beau cu coatele pe butoaiele de vin, mai sus, spre nord, dincolo de întinderea pustie a pieţei General Orduna, unde cadranul ceasului s-a luminat în acelaşi timp şi cu aceeaşi nuanţă uleioasă ca balcoanele de la poliţie, în vitrinele magazinelor goale unde vânzătoarele, care au mâinile la fel de albe şi suave ca ale popilor şi tot ca ei şi le freacă, strâng ţesăturile pe tejgheaua de lemn lustruit înainte de a închide şi a se despărţi glumind în timp ce-şi ridică gulerele de blană cu care sunt căptuşite paltoanele lor şi îşi freacă mâinile de zor, îngheţate de frigul blând ca de biserică, vânzătoarele docile ca nişte sacristani de la El Sistema Métrico, magazinul cel mai mare de ţesături şi confecţii din Mágina care se află în faţa bisericii Trinidad, şi unde este angajat pe un post neînsemnat de curier şi băiat bun la toate Lorencito Quesada, viitor ziarist local cu vehemenţă de reporter, corespondentul oraşului la ziarul provinciei, Singladura, ce se vinde foarte aproape, la chioşcul din piaţă, unde tata mă trimitea în fiecare vineri să-i cumpăr jurnalul Siete Fechas, care avea pe pagina dublă din mijloc povestea ilustrată a unei crime. Dar nu vreau să mă îndepărtez aşa de mult, mă întorc pentru că nu mă conduce mâna caldă a mamei şi mi-e frică să nu mă pierd pe aceste străzi necunoscute şi largi pe unde circulă automobile negre, dintre care unele sunt conduse de tuberculoşi cu halate albe ce fură copii ca să le scoată sângele, văd din nou strada Pozo, pietruită şi întunecată, cu lungi garduri de nuiele ale ogrăzilor şi buiandrugi de piatră, cu vestibule unde licăresc candele sub imaginea lui Iisus Hristos şi a Inimii sacre, apoi piaţa Altozano, foarte mare, văd fântâna unde se strângeau în toate dimineţile femeile gălăgioase cu ulcioarele lor, vorbind în gura mare în timp ce-şi aşteptau rândul, spuneau că în Casa de las Torres a apărut corpul neputrezit al unei sfinte într-o urnă de cristal şi că miroase a apă de trandafir sau a parfum de biserică. Noaptea piaţa Altozano are ceva de graniţă şi de abis, bătută de vântul rece, ce clatină cercul de lumină al unicului felinar care o luminează şi aduce dinspre maidanele din cealaltă parte a oraşului sunetul goarnei ce dă semnalul pentru rugăciune la poarta cazărmii de infanterie, ale cărei ferestre orizontale şi acum luminate îi dau un aer de hală industrială ridicată chiar la marginea terasamentului, la capătul oraşului, sub cerul vânăt şi roşu din apus, în faţa văii Guadalquivirului, trecând peste ultimele rămăşiţe albe ale drumului ce duce de cealaltă parte a râului şi a satelor de pe costişele Sierrei, pete albe în întunecimea albastră; un bărbat, maiorul Galaz, proaspăt ridicat în grad, abia sosit la Mágina, le vede de la fereastra dormitorului său din pavilionul ofiţerilor când îşi ridică ochii obosiţi de pe cartea pe care n-o va mai putea citi dacă nu aprinde lumina, se uită la cartea închisă şi la pistolul în teacă pus pe masă şi îşi încleştează fălcile şi închide ochii întrebându-se ce senzaţie ai cu adevărat când mori, câte minute sau secunde durează frica absolută. În grădina tatălui meu unchiul Rafael, unchiul Pepe şi locotenentul Chamorro vorbeau deseori despre el, şi pe mine mă impresiona acest nume atât de răspicat şi de ciudat că îl puteai atribui doar unui om imaginar, unui erou la fel de inexistent ca şi Cazacul Verde sau Mihail Strogoff sau ca generalul Miaja, maiorul Galaz, care a dejucat el singur conspiraţia rebelilor, povestea unchiul Rafael, privindu-ne cu ochii săi mici şi umezi, care şi-a scos pistolul în mijlocul curţii, în faţa întregului regiment încolonat în acea noapte sufocantă de iulie, şi a tras drept în pieptul locotenentului Mestalla spunând apoi, fără să strige, pentru că niciodată nu ridica tonul: "Dacă mai e vreun trădător să facă un pas înainte".

Acum, mai mult ca oricând mă impresionează acest nume pe care nu l-am mai auzit şi nici nu l-am spus din copilărie, şi îl văd pe el, pe fostul maior Galaz, mulţi ani mai târziu, dar cufundat totuşi chiar în acest timp imuabil al distanţei absolute unde viii şi morţii se mişcă la fel ca umbrele, înalt, puţin adus de spate, cu haină şi pălărie, cu papion în loc de cravată, coborând pe strada largă şi pustie ce acum se numeşte Dieciocho de Julio şi unde cu mult timp în urmă s-au tăiat castanii mari ce adăposteau în dimineţile de aprilie o larmă de păsări. Îl văd apropiindu-se încet şi fără chef nici nostalgie de cazarmă şi oprindu-se auzind foarte aproape sunetul goarnei pentru rugăciune într-o seară de noiembrie sau decembrie. Îşi dă seama că s-a oprit dintr-un impuls automat al tinereţii sale, că a fost cât pe ce să ia poziţia de drepţi şi să-şi ducă mâna dreaptă la tâmplă, de parcă n-ar fi trecut treizeci şi şapte de ani de atunci, şi jumătate de viaţă de când nu mai poartă uniformă şi că nu are o patrie şi o republică căreia să-i fie fidel, şi când porneşte din nou nu mai merge înainte, nu de teama unei melancolii abstracte ci a plânsului fără nici o explicaţie ori mângâiere, se întoarce şi vântul rece îi şfichiuieşte faţa şi îl face să-şi dea seama că are ochii înlăcrimaţi, şi îl văd urcând agale spre străzile mai luminate din centru, unde nu mai ajunge mirosul pătrunzător şi fertil al pământului iernatic, nici zgomotul apei în şanţurile de scurgere de-a lungul drumurilor ascunse sub bălării şi stufăriş, aşa de adânci încât ţi-e frică să te apropii de marginea lor, de desişul fără fund în care uneori se mişcau şobolani invizibili sau vipere pe care imaginaţia îi transforma, noaptea mai ales, în caimani şi tigri, în pitoni, în juancaballosş1ţ feroce. Dar pe drumurile de ţară nu mai e aproape nimeni, doar vreun grădinar întârziat ce duce de hăţ un catâr încărcat cu zarzavaturi, sau vreun copil care se ajută la urcuş agăţându-se de coada animalului şi e mort de somn, de oboseală şi de frig, sau un bărbat foarte tânăr, tatăl meu, ce-şi face socoteala cât timp trebuie să mai aştepte până să se însoare şi câţi bani îi mai lipsesc ca să-şi poată cumpăra o viţică, tatăl meu adolescent, cu o figură foarte serioasă şi o gură de copil încă, cu părul bărbătesc ondulat, dat cu briantină, zâmbind speriat în faţa aparatului de fotografiat al lui Ramiro Retratista. Aproape că-l recunosc de departe, aşa cum copil fiind îl recunoşteam între oamenii de la piaţă după felul în care mergea cu un imbold de uimire şi blândeţe, cu toate că nu-i vedeam faţa, dar nu ştiu să socotesc câţi ani avea pentru că nu-i disting foarte bine trăsăturile şi nici subdiviziunea şi numărătoarea abstractă a anilor, şi timpul acelei înserări nu seamănă cu cel al vieţii mele de acum, nu se scurge şi nu trece ca orele şi săptămânile şi zilele ceasurilor digitale şi al calendarelor automate, se roteşte îndepărtându-se în goană şi revine într-o uşoară continuitate ca o lanternă magică unde uneori trecutul are loc mult mai târziu decât prezentul, şi toate vocile, figurile, cântecele, visele, numele, strălucesc fără să se confunde într-un prezent simultan.

Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Leda. Traducere şi note de Eugenia Alexe Munteanu