Femeile insomniacului (I)/ de Radu Ţuculescu

Se numeşte Septimius Ilarie. Un bărbat cu un aspect fizic comun, aparent fără însuşiri. Şi totuşi, cum reuşeşte un astfel de bărbat să cucerească numeroase femei, de la adolescente naive până la mature trecute prin numeroase experienţe? Cum reuşeşte să le satisfacă atât dorinţele sufleteşt, cât şi pe cele trupeşti? La aceste întrebări răspunde romanul Femeile insomniacului printr-o năucitoare cascadă de întâmplări descrise cu umor (uneori negru), ironie şi sarcasm. La sfârşitul lecturii, orice femeie îşi va dori să cunoască un bărbat ca Septimius Ilarie şi orice bărbat şi-ar dori să semene, măcar puţin, cu acelaşi Septimius Ilarie.

"În Femeile insomniacului, Radu Ţuculescu pune din nou Muzica să spună poveşti, să arcuiască ficţiuni, să se descurce cu iţele unor întâmplări de viaţă curentă, care privite în sine produc repulsie şi oroare, dar luate armonios, în acompaniament, reuşesc performanţe rare şi paradoxale - frigul se îmbujorează de pasiune, fineţea învinge coerciţia, şocul delaţiunii se tratează cu ironie, paralizia îşi lasă deoparte căruţul constrângător şi o apucă voioasă pe câmpul florilor din mătasea rochiilor de bal, voracităţile trupeşti iau calea blues-ului, nu pentru a se domoli, ci pentru a se rafina.

Ademenitor în nadele frumosului, Radu Ţuculescu face parte dintre scriitorii care nu lasă cititorilor decât o singură nemulţumire, aceea de a fi ajuns involuntar prea repede la sfârşitul cărţii." - Cristina Balinte

Cînd se născu Septimius Ilarie, ursitoarele erau adunate în jurul unei mese rotunde, rudimentară şi grosolană, din lemn nelustruit, muşcat vîrtos de cari. Jucau cărţi, fumau ţigări ieftine fără filtru şi dădeau pe gît, cu gesturi aproape ritualice, păhărele cu rachiu alb. Fumul de ţigară se foia în jurul lor atît de gros încît abia de auziră scîncetele nou-născutului. De fapt, spre deosebire de marea majoritate a pruncilor proaspăt apăruţi în viaţă, Septimius Ilarie ţipă doar de cîteva ori scurt şi nu prea ascuţit, răspunzînd conştiincios la palmele primite peste fese. Anunţă, în felul acesta, că e viu şi sănătos. Îşi făcu, carevasăzică, datoria pe care fiecare făptură omenească trebuie să şi-o facă atunci cînd deschide ochii prima oară în lume şi i se taie cordonul ombilical. Apoi tăcu, liniştindu-se complet, considerînd caraghios şi inutil să mai dea, haotic, din mîini şi din picioare. Doar ochii negri continuară să i se mişte cu agerime, scăpînd priviri curioase în jur.

Mama Eliza, ca orice mamă normală din lume, îl adoră din prima clipă. În clipa următoare, ceru o cană mare cu cafea, o ţigară şi un ziar cu pagini sportive şi cuvinte încrucişate. I se reaminti că în salon nu se fumează. Îşi ceru scuze, zîmbind adorabil, ca-n poveştile cu zîne. În timp ce sorbea cu deosebită satisfacţie din cana cu cafea, îi explică micuţului Timi de ce echipa locală de fotbal a pierdut, acasă, ultimul meci apoi îi arătă un careu cu cuvinte încrucişate, propunîndu-i să-l rezolve amîndoi. Timi o asculta cu vădit interes şi neascunsă mirare. Se anunţa naşterea unei legături trainice între mamă şi fiu.

Cam cu două luni în urmă, într-o duminică dimineaţa, pe la ora cînd unii o pornesc spre biserică, tatăl lui Septimius Ilarie se ridică din fotoliu şi zise simplu:

- Am poftă de-o ţigară de foi cubaneză. Cobor să-mi cumpăr una.

- Cumpără două, puiule, îl rugă mama Eliza.

- În ordine, zise tatăl lui Timi.

Îşi îmbrăcă sacoul galben în dungi negre, sacoul-zebră cum îl numea, şi ieşi afară unde era vară, cald, cerul ca oglinda, vrăbiile ciripeau bezmetic, iar copiii, aşijderea, prin parcuri. De atunci nu l-a mai văzut nimeni. Adică nimeni din familie, dintre prieteni ori dintre cunoştinţele mai mult ori mai puţin apropiate. Cînd coborîse după ţigările de foi cubaneze, mama Eliza tocmai urmărea la televizor reluarea unui meci de fotbal din campionatul intern. Fotbalul era una dintre pasiunile ei. Mai puţin ale soţului. După ce se termină meciul, constată că soţul plecat după ţigări de foi cubaneze încă nu se întoarse. S-o fi întîlnit cu careva, îşi zise, şi au intrat să bea o bere, că-i cald al naibii afară. Termină de gătit prînzul, puse masa, apoi o strigă pe fetiţă care se juca cu păpuşile în camera alăturată. Se aşezară amîndouă să mănînce. Fetiţa avea aproape trei ani, o chema Mara, era ageră şi vorbăreaţă. Glumiră pe seama burţii rotunde a mamei care se umflase atît de mult.

- Frăţiorul meu va fi mai înalt decît mine, zise Mara, şi o să-i bată pe toţi băieţii care mă trag de păr şi mă pişcă de braţe.

Terminară de mîncat şi se culcară. Fetiţa adormi prima. Spre seară, mama Eliza constată, uimită, că tatăl încă nu apucase să cumpere ţigările de foi după care ieşise la prînz.

Peste trei zile îi explică Marei, în succinte cuvinte, cum tati a plecat într-o călătorie mai lungă. Cam aceasta este explicaţia dată copilaşilor curioşi, în asemenea cazuri. Doar nu era să-i spună că... a murit! Va pricepe ea, cînd va creşte mare.

Tatăl dispăruse şi nimeni nu l-a căutat vreodată.

Ursitoarele erau binişor ameţite de fum, joc şi băutură cînd rostiră, aproape în cor:

- Acestui băieţel îi prezicem...

Chicotiră ca nişte babe tăvălite prin mocirla vieţii.

- Îl lăsăm să se descurce singur, continuă una.

- Sîntem şi noi obosite, avem o vîrstă... continuă alta

- La naiba, avem şi noi dreptul la puţină odihnă. Nu mai prezicem nimic, conchise a treia şi se porniră, toate, pe rîs. Un rîs gros ca o tusă tabacică. După ce se potoliră, prima îşi drese vocea şi zise:

- A încetat prea repede cu urlatul primordial... Mai mult îi place să tacă. O să-i placă să şi gîndească. O adevărată belea pe capul omului, hăhă!

Chicoti printre rotocoale de fum. După ultima chicoteală, subiectul Septimius Ilarie fu abandonat definitiv de către ursitoare. Viaţa i se întindea înainte ca o gumă de mestecat, umedă şi parfumată. Albă şi băloasă. Elastică pînă la un punct cînd se va rupe. Care va fi punctul acela, pe Septimius Ilarie nu-l va interesa niciodată.

Din romanul în pregătire la Editura Cartea românească