Sentimentul unui sfârşit/ de Julian Barnes

"La careu, într-o dimineaţă, directorul, cu vocea sumbră pe care-o păstra pentru exmatriculări şi înfrângeri sportive catastrofale, a anunţat că avea o veste proastă, şi anume că Robson din clasa a zecea de ştiinţe exacte murise în weekend. Peste susurul vocilor temătoare, ne-a spus că Robson pierise în floarea tinereţii, că dispariţia lui era o pierdere pentru întreaga şcoală şi că aveam să fim prezenţi cu toţii - simbolic - la înmormântare. De fapt, totul, mai puţin ce voiam să ştim: cum, de ce, iar dacă se dovedea a fi fost o crimă, cine-o comisese.

-Eros şi Thanatos, a comentat Adrian înainte de prima oră a zilei. Thanatos a-nvins din nou.

-Robson nu prea era genul Eros-şi-Thanatos, i-a spus Alex.

Colin şi cu mine am aprobat din cap. Ştiam fiindcă fusese la noi în clasă vreo doi ani: un băiat cuminte şi fără imaginaţie, cu o sobră lipsă de interes faţă de materiile umaniste, care-şi văzuse de drum fără să jignească pe nimeni. Acum ne jignise el pe noi asigurându-şi notorietatea printr-o moarte timpurie. Chiar că floarea tinereţii: acel Robson pe care-l cunoscuserăm era materie vegetală.

Nu s-a menţionat nicio boală, un accident cu bicicleta sau o acumulare de gaze, iar zvonul de după câteva zile (alias Brown dintr-a zecea de matematică) ne-a furnizat ceea ce autorităţile nu putuseră sau nu doriseră. Robson îşi lăsase prietena gravidă, se spânzurase în pod şi fusese găsit abia după două zile.

-N-aş fi crezut că ştia să se spânzure.

-Era într-a zecea cu profil de ştiinţe exacte.

-Dar ai nevoie de-un tip special de nod.

-Asta doar în filme. Şi la execuţiile adevărate. Poţi s-o faci şi cu un nod obişnuit. Doar că-ţi ia mai mult până te sufoci.

-Cum credem că e prietena lui?

Am luat în discuţie opţiunile cunoscute: virgină (acum ex-virgină), înţepată, vânzătoare uşuratică, femeie mai în vârstă şi experimentată, curvă doldora de boli venerice. Am dezbătut chestiunea până când Adrian ne-a reorientat interesul.

-Camus a spus că sinuciderea e singura problemă filozofică adevărată.

-În afară de etică, politică, estetică, natura realităţii şi toate celelalte.

Riposta lui Alex a avut un "ce" tăios.

-Singura adevărată. Problema fundamentală, de care depind toate celelalte.

După o îndelungată analiză a sinuciderii lui Robson, am conchis că putea fi considerată filozofică doar în sensul aritmetic al termenului: din cauză că era pe cale să provoace creşterea populaţiei lumii cu un locuitor, Robson hotărâse că era de datoria lui etică să se asigure că numărul oamenilor rămânea acelaşi. Însă în toate celelalte privinţe am apreciat că Robson ne dezamăgise şi pe noi, şi ideea de gândire serioasă. Gestul lui fusese nefilozofic, autosuficient şi neartistic - cu alte cuvinte, nepotrivit. Cât despre bileţelul lui de sinucigaş, pe care, conform zvonurilor (Brown şi de data asta), scria "Iartă-mă, mămico", ni s-a părut că ratase o puternică ocazie educativă.

Poate că n-am fi fost atât de aspri cu Robson, dacă n-ar fi existat un fapt central, inamovibil: Robson era de vârsta noastră, după standardele noastre era absolut banal, şi, totuşi, nu numai că reuşise să-şi găsească o prietenă, dar în mod incontestabil făcuse sex cu ea. Nenorocitul dracului! De ce el, şi nu noi? De ce niciunul dintre noi nu avusese măcar experienţa de-a eşua să-şi găsească o prietenă? Cel puţin umilinţa acestui rateu ne-ar fi sporit înţelepciunea generală, ne-ar fi dat ceva negativ cu care să ne lăudăm ("De fapt, m-a făcut «Dobitoc plin de bube, cu carisma unui pantof de pânză»"). Ştiam din lecturile din marea literatură că Iubirea implica Suferinţă şi am fi făcut bucuroşi practică la Suferinţă, dac-ar fi existat o promisiune implicită - poate chiar logică, de ce nu? - că avea să vină şi Iubirea.

Asta era încă una dintre temerile noastre: că Viaţa nu avea să semene cu Literatura. Uitaţi-vă la părinţii noştri - veneau cumva din Literatură? În cel mai bun caz, puteau să aspire la condiţia de spectatori şi gură-cască, parte dintr-un context social pe fundalul căruia se puteau întâmpla lucruri adevărate şi importante. De exemplu? Păi, lucrurile de care era plină Literatura: iubire, sex, prietenie, fericire, suferinţă, trădare, adulter, bine şi rău, eroi şi ticăloşi, vinovăţie şi inocenţă, ambiţie, putere, dreptate, revoluţie, război, taţi şi fii, mame şi fiice, individul împotriva societăţii, succes şi eşec, crimă, sinucidere, moarte, Dumnezeu. Şi cucuvelele. Sigur, existau şi alte tipuri de literatură - teoretică, autoreferenţială, lăcrămos autobiografică - dar erau doar nişte labe triste. Literatura autentică era despre adevărul psihologic, emoţional şi social, aşa cum reieşea din acţiunile şi din gândurile protagoniştilor; romanul era despre personajele care cresc cu timpul. Oricum, asta ne spusese Phil Dixon. Şi singura persoană - în afară de Robson - a cărei viaţă conţinea elemente vag romaneşti era Adrian.

-De ce l-a lăsat maică-ta pe taică-tău?

-Nu ştiu precis.

-Maică-te avea pe cineva?

-Taică-tău era încornorat?

-Taică-tău avea amantă?

-Nu ştiu. Au zis c-o să-nţeleg când o să fiu mare.

-Asta promit mereu. Dar ce-ar fi să explicaţi acum? vin şi-i întreb.

Atâta doar că n-o spusesem niciodată. Şi din câte-mi dădeam seama, casa noastră nu ascundea niciun mister, spre ruşinea şi dezamăgirea mea.

-Poate că maică-ta are-un amant tânăr.

-De unde să ştiu? Nu ne-ntâlnim niciodată acolo. Vine ea la Londra de fiecare dată.

Era inutil. Într-un roman, Adrian nu numai c-ar fi acceptat lucrurile aşa cum i se spuneau. Care era rostul unei situaţii demne de-un roman, dacă protagonistul nu se comporta aşa cum ar fi făcut-o într-o carte? Adrian ar fi trebuit să se pună pe filat sau să-şi strângă banii de buzunar şi să angajeze un detectiv particular; poate c-ar fi trebuit să ne lansăm tuspatru într-o Expediţie de Căutare a Adevărului. Sau ar fi semănat mai puţin cu literatura şi prea mult cu o poveste pentru copii?

La ultima oră de istorie din an, Moş Joe Hunt, care-şi călăuzise elevii letargici printre Tudori şi Stuarţi, printre victorieni şi edwardieni, prin Creşterea Imperiului şi prin Ulterioara sa Descreştere, ne-a invitat să privim înapoi la toate secolele acelea şi să încercăm să tragem nişte concluzii.

-Poate că n-ar fi rău să-ncepem cu întrebarea, aparent simplă, ce e Istoria. Ai vreo părere, Webster?

-Istoria constă în minciunile învingătorilor, am răspuns, puţin prea repede.

-Da, m-am temut că asta o să zici. Mă rog, dacă tot ai ţinut-o minte, ea constă şi în autoamăgirile învinşilor. Simpson?

Colin era mai pregătit decât mine.

-Istoria e un sendviş cu ceapă crudă, domnule.

-Din ce motiv?

-Fiindcă se tot repetă, domnule. Am văzut-o la nesfârşit şi-n anul ăsta. Aceeaşi veche poveste, aceleaşi vechi oscilări între tiranie şi răzvrătire, război şi pace, prosperitate şi pauperizare.

-Intră destul de multe într-un singur sendviş, nu găseşti?

Am râs mult mai mult decât era cazul, cu isteria tipică sfârşitului de trimestru.

-Finn?

-"Istoria e acea certitudine produsă în momentul când imperfecţiunile memoriei se întâlnesc cu inadecvările documentării."

-Serios? Unde-ai găsit chestia asta?

-În Lagrange, domnule. Patrick Lagrange. E francez.

-La mintea cocoşului. Eşti amabil să ne dai şi-un exemplu?

-Sinuciderea lui Robson, domnule.

S-a auzit cum câţiva elevi şi-au ţinut respiraţia, în timp ce alţii şi-au întors brusc capetele. Însă Hunt, la fel ca alţi profesori, îi conferise un statut special lui Adrian. Când încercam noi, ceilalţi, câte-o provocare, era desconsiderată şi văzută ca o formă de cinism pueril - încă un lucru de care aveam să scăpăm la un moment dat. Provocările lui Adrian erau bine-venite într-un fel şi considerate nişte căutări stângace ale adevărului.

-Ce legătură are asta cu subiectul?

-E un eveniment istoric, domnule, chiar dacă minor. Dar recent. Aşa c-ar trebui să ne vină uşor să-l considerăm ca făcând parte din istorie. Ştim că Robson a murit, ştim că avea o prietenă, ştim că prietena e gravidă - sau a fost. Ce altceva mai avem? Un singur document, un bileţel de sinucigaş pe care scrie "Iartă-mă, mămico" - cel puţin aşa susţine Brown. Mai există bileţelul ăla? A fost distrus? Avea Robson şi alte motive în afara celor evidente? În ce stare de spirit se găsea? Putem fi siguri că era copilul lui? Nu ştim, domnule, chiar dac-a trecut atât de puţin timp. Şi-atunci cum ar putea cineva să scrie povestea lui Robson peste cincizeci de ani, cînd părinţii lui o să fie morţi, iar prietena lui o să fie de negăsit şi oricum n-o să vrea să-şi amintească de el? Vedeţi care e problema, domnule?

Ne-am uitat cu toţii la Hunt, întrebându-ne dacă nu cumva de data asta Adrian mersese prea departe. Cuvântul "gravidă" părea să plutească deasupra tuturor ca praful de cretă. Cât despre sugestia îndrăzneaţă a paternităţii alternative, a lui Robson Încornoratul Şcolii... După un timp, profesorul a replicat.

-Văd care e problema, Finn. Dar cred că subestimezi istoria. Cu tot cu istorici. Să presupunem, de dragul discuţiei, că Robson putea să suscite interes istoric. Istoricii s-au confruntat întotdeauna cu lipsa dovezilor directe pentru diverse lucruri. Chiar s-au obişnuit cu asta. Şi nu uita că-n cazul de faţă ar fi existat o anchetă şi prin urmare un raport al legistului. Se prea poate ca Robson să fi ţinut un jurnal, să fi trimis scrisori sau să fi avut convorbiri telefonice al căror conţinut e ţinut minte de cineva. Se prea poate ca părinţii lui să fi răspuns scrisorilor de condoleanţe pe care le-au primit. Şi chiar şi peste cincizeci de ani, dată fiind speranţa de viaţă de la ora actuală, tot s-ar mai găsi câţiva foşti colegi de şcoală care să poată da interviuri. S-ar putea ca problema să fie mai puţin gravă decât îţi închipui.

-Dar nimic nu poate acoperi absenţa mărturiei scrise a lui Robson, domnule.

-Într-un fel, nu. Pe de altă parte, istoricii trebuie să privească explicaţiile participantului la evenimente cu o doză de scepticism. De multe ori, declaraţiile făcute cu ochii spre viitor sunt cele mai suspecte.

-Dacă spuneţi, domnule.

-Iar stările de spirit pot fi deduse adeseori din acţiuni. Se-ntâmplă foarte rar ca tiranul să trimită un bilet în care să ceară eliminarea unui duşman.

-Dacă spuneţi, domnule.

-Ei bine, spun.

Oare chiar ăsta a fost schimbul de replici? Mai mult ca sigur că nu. Şi totuşi, aşa mi-l amintesc cel mai bine.

Am terminat şcoala, ne-am promis prietenie pe viaţă şi am plecat fiecare pe drumul lui. Nimeni nu s-a mirat că Adrian a obţinut o bursă la Cambridge. Eu am urmat istoria la Bristol; Colin s-a dus la Sussex, iar Alex a intrat în afacerea tatălui său. Ne-am trimis scrisori unul altuia, aşa cum făceau oamenii - inclusiv cei tineri - pe vremea aceea. Dar nu prea aveam idee despre rigorile epistolare, aşa că egocentrismul dominant preceda adeseori urgenţele referitoare la conţinut. Să începi o scrisoare cu "Ca urmare a primirii epistolei tale din data de 17" ni s-a părut, pentru un timp, ceva foarte spiritual.

Am jurat să ne-ntâlnim ori de câte ori cei trei studenţi se întorceau acasă de la universitate pentru vacanţă; totuşi, nu ne-a ieşit de fiecare dată. Iar schimburile de scrisori păreau să fi recalibrat dinamica relaţiilor dintre noi. Cei trei membri ai grupului iniţial îşi scriau mai puţin frecvent şi mai puţin entuziast unul altuia decât îi scriau lui Adrian. Îi voiam atenţia, aprobarea; îl curtam şi-i spuneam în primul rând lui cele mai bune poveşti; fiecare dintre noi credea că era - şi că merita să fie - mai aproape de el decât ceilalţi. Şi deşi ne făceam cu toţii prieteni noi, eram cumva convinşi că Adrian nu-şi făcea - că noi îi eram în continuare cei mai apropiaţi, că depindea de noi. Oare o făceam doar ca să mascăm faptul că depindeam toţi trei de el?

Iar pe urmă viaţa a preluat controlul, iar timpul a început să se grăbească. Altfel spus, mi-am găsit o prietenă. Sigur, mai întâlnisem câteva fete înainte, dar fie că siguranţa lor de sine mă făcea să mă simt stingher, fie neliniştea lor o sporea pe-a mea. Se părea că exista un cod masculin secret, pe care tinerii suavi de douăzeci de ani îl pasau tinerilor tremurători de optsprezece şi care, odată însuşit, te ajuta "să agăţi" fete şi, în anumite împrejurări, "să-ţi faci treaba" cu ele. Dar nu l-am învăţat şi nu l-am înţeles niciodată - probabil că nu mi-e clar nici acum. "Tehnica" mea consta în absenţa oricărei tehnici; alţii, pe bună dreptate, fără îndoială, considerau că ăsta era un handicap. Până şi scenariul teoretic simplu, de tipul ţi-ar-plăcea-să-bei-ceva-vrei-să-dansăm-pot-să-te-conduc-acasă-ce-zici-de-o-cafea?, implica un curaj de care eram incapabil. Stăteam pur şi simplu într-un loc şi încercam să formulez remarci interesante, aşteptându-mă totodată să copromit totul. Ţin minte că eram la o petrecere în primul trimestru, beam şi eram trist, iar când o fată care trecea pe lângă mine m-a întrebat cumsecade dacă-mi era bine, m-am trezit că răspund "Cred că sunt maniaco-depresiv", fiindcă pe vremea aceea mi s-a părut mai de efect decât "Sunt un pic trist". Când a răspuns "Aoleu, altul?" şi a luat-o repede din loc, mi-am dat seama că, departe de-a fi reuşit să ies în evidenţă în mijlocul acelei găşti vesele, alesesem cea mai proastă formulă de agaţament din lume.

Pe prietena mea o chema Veronica Mary Elizabeth Ford, o informaţie (mă refer la prenumele secundare) pentru a cărei obţinere mi-au trebuit două luni. Studia spaniola, îi plăcea poezia, iar tatăl ei era funcţionar public. Avea aproape un metru şaizeci înălţime, coapse rotunjite, musculoase, un păr şaten care-i ajungea până la umeri, ochi albastru-cenuşii în spatele ochelarilor cu rame albastre şi un zâmbet scurt şi totuşi misterios. Mi se părea drăguţă. Mă rog, probabil că mi s-ar fi părut drăguţă orice fată care nu fugea de mine. N-am încercat să-i spun că mă simţeam trist, fiindcă nu mă simţeam. Avea un pick-up Black Box, în replică la aparatul meu Dansette, şi gusturi muzicale mai bune; adică îi dispreţuia pe Dvořák şi Ceaikovski, pe care eu îi adoram, şi deţinea câteva discuri cu lieduri şi coruri. S-a uitat prin colecţia mea de discuri zâmbind fugar din când în când şi încruntându-se ceva mai des. Faptul că ascunsesem atât Uvertura 1812, cât şi coloana sonoră de la Un bărbat şi o femeie nu m-a salvat. Existau destule chestii dubioase chiar înainte ca ea să ajungă la consistenta secţiune pop: Elvis, Beatles, Stones (nu c-ar fi avut ceva de obiectat împotriva lor, fireşte), dar şi Hollies, Animals, Moody Blues şi o casetă cu două discuri ale lui Donovan, intitulată (cu litere mici) un dar de la o floare pentru o grădină.

-Îţi plac chestiile astea? m-a întrebat pe un ton netru.

-Sunt bune pentru dans, am răspuns, repliindu-mă uşor.

-Dansezi pe-aşa ceva? Aici? La tine-n cameră? Singur?

-Nu, nu prea.

Deşi bineînţeles că dansam.

-Eu nu dansez, a spus ea, pe jumătate antropolog, pe jumătate întemeietor de reguli pentru orice relaţie am fi putut avea, dac-am fi ajuns să ieşim împreună.

Ar fi bine să explic ce însemna "ieşitul" cu cineva pe vremea aceea, fiindcă el s-a schimbat cu timpul. Vorbeam recent cu o prietenă a cărei fiică venise disperată s-o vadă. Era în semestrul doi la universitate şi se culca de ceva vreme cu un băiat care se culca - pe faţă şi fără să-i ascundă - cu alte câteva fete în acelaşi timp. De fapt, le chema să dea probe înainte să se decidă cu care să "iasă". Fiica era amărâtă, dar nu atât de sistem - chit că-l percepea întru câtva ca pe o nedreptate - , cât de faptul că la final nu fusese ea aleasa.

Asta m-a făcut să mă simt ca un supravieţuitor al unei culturi antice şi ocolite de lume, ai cărei membri încă foloseau napii scobiţi ca formă de schimb bănesc. Pe "timpul meu" - deşi n-am revendicat proprietatea asupra lui atunci şi cu atât mai puţin o fac acum - lucrurile se-ntâmplau în felul următor: cunoşteai o fată, erai atras de ea, te străduiai să-i intri sub piele, o invitai la câteva întâmplări sociale - de exemplu, la cârciumă - , după care o invitai singură, repetai figura şi, după un sărut de noapte bună variabil ca afectuozitate şi căldură, se chema că, într-un fel, "ieşeai" oficial cu ea. Abia după ce erai implicat semipublic în relaţia cu ea descopereai care i-ar fi putut fi politica sexuală. Iar uneori asta însemna că-şi păzea corpul la fel de strict ca o pescărie cu acces interzis.

Veronica nu era foarte diferită de alte fete din perioada aceea. Erau în largul lor cu tine din punct de vedere fizic, te luau de braţ în public, te sărutau până roşeai şi poate chiar îşi presau de bună voie sânii de tine câtă vreme existau cinci straturi de material între carnea lor şi a ta. Erau perfect conştiente de ce ţi se-ntâmpla în pantaloni fără să scoată o vorbă. Şi asta era tot pentru o vreme. Unele fete permiteau mai mult: auzeai de unele care se dedau masturbării reciproce şi de altele care îngăduiau "sexul deplin", aşa cum era cunoscut. Nu puteai să apreciezi gravitatea acelui "deplin" decât dacă trăseseşi cu multe gloanţe oarbe. Iar pe urmă, pe măsură ce relaţia continua, existau anumite compromisuri implicite, unele bazate pe capriciu, altele pe promisiune şi implicare - până la ceea ce poetul numea "o sfadă pentru un inel".

Poate că generaţiile de după s-ar simţi tentate să pună toate astea pe seama religiei sau a sclifoselilor. Dar fetele - sau femeile - cu care am făcut ceea ce s-ar putea numi infra-sex (da, n-a fost doar Veronica) erau mulţumite de propriile corpuri. Iar dacă erau îndeplinite anumite criterii, şi de al meu. Apropo, nu vreau să sugerez că infra-sexul era neincitant sau chiar, în afara acelei chestii evidente, frustrant. În plus, fetele astea erau mult mai permisive decât fuseseră mamele lor, iar eu mă alegeam cu mult mai mult decât se alesese taică-meu. Cel puţin aşa presupuneam. Iar ceva era mai bun decât nimic. Atâta doar că, între timp, Colin şi Alex îşi găsiseră nişte prietene care nu aveau o politică a zonelor de acces interzis - în orice caz, asta sugerau aluziile lor. E-adevărat însă că nimeni nu spunea tot adevărul despre sex. Iar în privinţa asta nu s-a schimbat nimic.

Nu eram chiar virgin, în caz că vă puneaţi întrebarea. Între şcoală şi universitate am avut parte de câteva episoade instructive, ale căror emoţii au fost mai puternice decât urma pe care-au lăsat-o. Aşa că lucrurile care s-au întâmplat după aceea m-au făcut să mă simt cu atât mai ciudat: cu cât îţi plăcea mai mult o fată - şi cu cât vă potriveaţi mai bine - , cu atât mai mici erau şansele de sex, se părea. Asta, bineînţeles, dacă nu cumva - iar ăsta e un gând pe care l-am articulat abia mai târziu - ceva în mine era atras de femeile care spuneau "nu". Dar poate exista un asemenea instinct pervers?

Din romanul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Nemira. Traducere de Radu Paraschivescu