Mici forme de iubire (I)/ de Emilian Isăilă

Autor: Emilian Isăilă 09.03.2012

Emilian Isailă, 44 de ani, lucrează ca jurnalist de 21 de ani. A publicat două volume, unul de poezie, "Geneza, ediţie specială", la editura Cartea Românească şi unul de proză, "Maria, probabil un înger", la editura Niculescu. A fost co-autor şi al volumului colectiv de proză "Plaja nudiştilor", apărut la editura All. Autorul are un master în jurnalism şi e licenţiat în ştiinţe juridice. A scris multă vreme pentru publicaţiile "Adevărul" şi "Evenimentul zilei". De asemenea, de-a lungul timpului, a publicat proză scurtă în mai multe reviste literare. În prezent, este editor coordonator al site-urilor eva.ro şi cinemagia.ro.

Povestea lui Pavel Cantemir din romanul de faţă se desfăşoară pe parcursul a două decenii, între 1990 şi 2010, în oraşele Budapesta, Paris, Londra, Roma, Madrid şi Bucureşti. Cantemir pleacă din România în toamna anului 1990. În fiecare oraş încearcă să-şi construiască o viaţă, încearcă să se integreze şi vrea să reuşească. Îşi propune programatic să găsească o femeie pe care s-o iubească. E pasionat de fotografie şi reuşeşte să trăiască din pasiunea lui, dar, întotdeauna, vine un moment când lasă totul baltă şi fuge. Porneşte într-o nouă călătorie. E mânat din urmă de demonii perioadei comuniste, de spaime. E mereu în căutarea acelei senzaţii unice pe care a trăit-o pe străzi în decembrie 1989 când regimul lui Ceauşescu s-a prăbuşit. Nefericit, părăseşte toate femeile cu care are o relaţie. Încearcă din răsputeri să le iubească, dar de fiecare dată dă greş.

Povestea lui Cantemir e povestea unei călătorii de 20 de ani în care un bărbat îmbătrâneşte fără glorie. E încercarea disperată a unei peroane crescute şi educate în România comunistă de a înţelege mecanismul libertăţii. O libertate care funcţionează altfel decât şi-a imaginat la un moment dat. O libertate care musteşte de tristeţe şi dezamăgire.



Un elefant îşi caută cimitirul

- Vezi, tu, englezule, ştiu de ce am plecat, dar nu ştiu de ce m-am întors.

- Dar…

- Aş vrea să nu vorbeşti pentru că nu pot să mă concentrez.

Stătea într-un fotoliu în sufrageria Radei. Nu avea burtă, aşa cum crezuse Requiem. Era foarte slab, iar părul alb îl purta scurt. Nu chelise. Părea doar obosit. Dezamăgit.

- Orice plecare deschide o lume, dar eu plecasem să închid lumea în care trăiam. Am vrut s-o cos ca un rezident la chirurgie care a asistat la o operaţie grea, iar la sfârşit, profesorul l-a lăsat pe el "s-o închidă". O face cu emoţie. Aşa am plecat şi eu. M-am dus convins că voi descoperi o lume a mea. Am crezut în ea aşa cum un călugăr crede în existenţa Raiului. Am vorbit cu atâţia oameni care s-au întors, care au trăit acolo, iar poveştile lor descriau lumea perfectă. Da, strivit de comunism, dincolo de Cortina de Fier se afla o lume ideală. Dezamăgit de cât suferisem, am plecat să-mi găsesc locul. Poate aici a fost greşeala mea, am confundat lumile.

S-a oprit din povestit. Şi-a luat mâna de la frunte şi a privit în jur. Căuta şi alte feţe prin cameră, dar nu era decât englezul care-şi nota tacticos. Avea un carnet pe genunchi, iar pe măsuţă, un reportofon înregistra cuvintele lui Pavel.

- Ai găsit o lume perfectă?

- Nu ştiu. Ar fi o prostie să mă pronunţ, dar, în mod sigur, am găsit lumea mea. S-a născut fără să-mi dau seama, din mici forme de iubire pe care le respingeam la început, dar, apoi, cu trecerea timpului, am început să le las să se prindă de mine. O mică mângâiere, un mic sărut, o simplă atingere, o scurtă îmbrăţişare, o privire, o întâlnire. Din mici fragmente, încet, încet, s-a construit lumea mea. N-am fost conştient până în urmă cu zece ani. Atunci când ea a plecat. Când toate au plecat şi am realizat cât de impregnat eram cu parfumul lor, cu poveştile lor, mi-am dat seamă că ajunsesem la capăt. La început mi-am lăsat plete şi barbă. Am trăit singur. Mă cufundasem în munca mea. N-am mai plecat. Am rămas pe loc. Plângeam. Scriam mailuri şi le trimiteam către adresele lor, dar ştiam că nu vor mai deschide niciodată mesajele mele. Vor fi şterse.

- Îţi dai seama englezule, cât de înălţător mă simţeam scriind cele mai frumoase scrisori de dragoste. Înşiruiri de cuvinte pe care n-am fost în stare să le spun, iar acum ştiam că nu le vor citi. Vor rămâne acolo, într-un cont de e-mail care, la un moment dat, va fi şters, aruncat la gunoiul electronic al istoriei. Cuvintele alea trimise în spaţiul virtual îmi vor supravieţui şi mie. Nimeni nu le va citi, vor pluti ca un deşeu spaţial până la sfârşitul timpului. Toate astea făceau parte din noua mea lume.

- Uneori aş fi vrut să mă întorc şi să-mi cer iertare. Să-mi văd copilul pe care l-am părăsit înainte să se nască. Făcea parte din lumea mea. Visam că mă târăsc în genunchi în faţa lui şi-mi cer iertare. Îi şopteam că nu-l voi mai părăsi niciodată. Am fost într-un weekend la Paris. Am dat târcoale pe lângă apartamentul Sylviei, dar nu am văzut-o. Nu am văzut nici copilul. Poate plecaseră, dar făceau parte din lumea mea. Aş fi vrut să-mi aşez degetele pe buzele ei, să-i simt respiraţia şi să-i spun cât de mult mă schimbase.

- Vezi, englezule, în mod sigur lumea în care am ajuns nu era cea despre care vorbeam cu Requiem, nu stătea pe acea sevă morală care punea lucrurile în echilibru, care susţinea oamenii să-şi urmărească visele. Asta era o viziune exagerată. Într-un fel eşti foarte singur şi mereu aproape de moarte. Toate experienţele te costă şi nu există câştig fără pierdere. Tot timpul am crezut că sunt în drum spre ceva, dar, de fapt, drumul era totul. Mergând, am cunoscut oameni, am iubit, am râs şi am plâns. Îmi pare rău că nu mi-am dat seama de la început. Ar fi fost altfel. Mai puţină suferinţă. Aş fi găsit puterea să renunţ mai devreme sau aş fi avut puterea să rămân.

- Vezi, tu, englezule, toate astea le-am înţeles după plecarea Almei. Când mi-am dat seama că nu se va întoarce niciodată, că pentru ea a fost destul. Într-un fel pervers, i-am înţeles gestul, deşi m-a îngrozit. Ea ajunsese la capăt. Nu mai dorea nimic. A decis să păstreze totul. Eu am continuat să mă mint. Cei mai mulţi facem asta. În fiecare dimineaţă ne trezim şi ne spunem că azi o să fie altfel. Apoi suntem năpădiţi de grijile de ieri şi nu schimbăm nimic, amânăm pentru a doua zi şi tot aşa. Mi-am asumat toate riscurile când m-am întors. Mi-am asumat ratarea doar pentru că voiam să-mi păstrez lumea şi s-o aduc într-un loc sigur, un loc de unde nu mi-o poate lua nimeni.

A tăcut. Richard s-a speriat. A crezut că-i va spune să plece. Dar nu se mişca. Privea în gol. După un timp a întins mâna dreaptă în aer. Se uita la ea. Richard a văzut un mic tremur al degetelor. Probabil că l-a văzut şi el. Şi-a lăsat mâna pe marginea fotoliului. S-a uitat la el.

- Ar fi trebuit să nu-ţi spun nimic. Cuvintele tale îmi vor distruge lumea. Mă vor transforma într-un personaj pe care cei mai mulţi îl vor urî. Nu mi-e frică. E o ură pe care o merit. Mă enervează că nu mai pot să mă ascund. Că va trebui să mă întâlnesc cu oameni şi voi vedea acel sentiment în ochii lor, dar ne vom face că el nu există, că nu ştim despre această poveste şi vom vorbi despre fotbal şi politică. Fac parte din prima generaţie care n-a cunoscut războiul. N-am fost ucişi, noi am murit câte puţin în fiecare zi.

Requiem l-a recunoscut din prima. Cât de puţin se schimbase. Rămăsese cu acelaşi aer de detaşare. Mergea spre ieşire de parcă plutea. I-a făcut cu mâna. I-a zâmbit. Îl recunoscuse. S-a îndreptat spre el. Când a ieşit de pe culoarul delimitat de bara din inox, Pavel a dat drumul la mica lui valiză şi l-a îmbrăţişat. Pe umăr îi rămăsese geanta cu trusa foto. Requiem a strâns pleoapele ca să strivească lacrimile ce i se adunaseră în colţurile ochilor. Au stat aşa două secunde, apoi s-au depărtat unul de celălalt şi s-au privit. Îmbrăţişarea îi aducea aminte lui Requiem de un meci de fotbal din copilăria lor, de acea bucurie sinceră când unul dintre ei marca. Peste acel meci aşezaseră treizeci de ani, dar ceva din puştii care stăteau pe scara din faţa blocului din Berceni tot a rămas.

- Bine ai revenit, i-a zis Requiem.

- Deci aşa arată România, a zis Pavel şi a privit în jur. Ochii lui au mângâiat ecranele pe care dansau reclame, s-au uitat la panoul mare care afişa cursele, au privit pe geamurile largi undeva departe înspre DN1.

- Da, s-a schimbat un pic de când ai plecat.

- Toţi ne-am schimbat, a zis el şi a prins mânerul valizei.

Requiem a luat-o înainte spre parcare. Pavel se ţinea după el. Grasul se întorcea la fiecare pas ca şi cum i-ar fi fost teamă să-l nu-l piardă.

- Unde mă duci? a întrebat Pavel.

- Unde vrei?

- Păi, în centru, la un hotel.

- Eşti nebun. Stai la hotel şi în oraşul în care te-ai născut.

- N-am casă, a zis Pavel cu un aer vinovat.

Au traversat. Requiem s-a oprit să plătească parcarea. I-a pus valiza şi geanta în portbagaj, s-au urcat în maşină şi au plecat.

Pavel privea curios în jur.

- Sunt multe maşini, a constatat el.

- Da, prea multe. Asta e cea mai mare schimbare de când ai plecat. Suntem sufocaţi de maşini.

Pavel n-a spus nimic. Privea cu atenţie prin parbriz. Încerca să-şi reamintească drumul. Scormonea în memorie să găsească imagini din trecut, iar apoi să le suprapună peste cele din prezent.

- Cum e acum? a întrebat Pavel.

Requiem ştia la ce se referă. Ar fi vrut să-i dea un răspuns, dar habar n-avea ce să spună. Ar fi trebuit să vorbească prea mult şi asta însemna că e nesigur, că nu poate cuprinde într-un cuvânt cei douăzeci de ani care trecuseră.

A ridicat din umeri.

- Eşti bine? a continuat Pavel.

- Cât se poate de bine.

- Te-ai însurat? Ai copii?

A dat din cap că nu.

- Dar tu?

- La mine e mai complicat, a zis el.

- La tine întotdeauna a fost complicat, a adăugat Requiem.

- Ai dreptate.

Apoi n-au mai vorbit până au ajuns la Pasajul Băneasa. Pavel se uita pe geam ca şi cum ar fi vrut să prindă toate schimbările de peisaj din ultimii ani. Pe faţa lui nu se citea nimic. Emoţiile întoarcerii, dacă existau, fuseseră îngropate.

- Şi, până la urmă, unde mă duci? a întrebat Pavel.

- Te aşteaptă Rada, a zis Requiem, vei locui la ea dacă eşti de acord.

- Rada, a şoptit.

În maşină s-a lăsat din nou tăcerea. Doar uruitul motorului spărgea liniştea ce se lăsase în aerul cald din vechiul Ford al lui Requiem.

- Ce face?

- E bine. Are un băiat. Acum e singură.

- Ai mei?

- Ai tăi sunt OK. I-au ajutat mult banii pe care i-ai trimis. Cu pensiile lor mici le era destul de greu.

- Povesteşte-mi despre tine, a zis Pavel.

- Mai încolo. Cât stai?

- Am venit pentru totdeauna.

- În cazul ăsta, avem tot timpul din lume.

- Da, avem tot timpul, a zis Pavel ca pentru sine.

- Vezi, tu, englezule, m-am întors când am simţit că totul s-a sfârşit. Am venit ca un elefant care-şi caută cimitirul. Am murit odată cu ea. Respir doar din laşitate. Într-un fel, am fugit din nou. Această întoarcere este o nouă fugă. Aici mă sprijină vechile amintiri, vechii oameni la care ţin atât. Ei m-ajută. Mă simt atât de bătrân. Cum poţi să fii atât de bătrân la 42 de ani? Parcă întreaga mea viaţă am fost bătrân. De când eram mic. Toate jocurile erau serioase. Pozele, cozile, frigul, toate astea le-am văzut prin ochii unui om mare. Cred că într-un fel am crezut în promisiunea făcută de comunişti. Am crezut în lumea lor perfectă, numai că am proiectat-o în altă parte când am înţeles la începutul adolescenţei că ei au dat-o în bară. Toată călătoria asta a fost o căutare a acelui principiu moral care răsplăteşte virtutea, răsplăteşte efortul. Vezi cum promisiunea celei mai bune lumi posibile mi-a schimbat viaţa. Mai bine credeam în Dumnezeu. Dar n-am crezut decât puţin, atunci când îl căram pe Sergiu. Mă rugam să nu fiu şi eu împuşcat. Îi mulţumeam în gând că mă salvase. Apoi am uitat. M-am întors din nou la principiul moral pe care încercam să-l descopăr în măruntaiele lumii. Şi nu l-am descoperit. Uneori îl întrezăream în privirea unei femei îndrăgostite. Simţeam că-l ating cu o mângâiere, că-l zăresc într-o poză. Dar apoi se dezintegra. Nimeni n-auzise de el. Cei mai mulţi oameni pe care i-am întâlnit trăiau fără a aştepta vreo răsplată. Iubeau, sufereau, râdeau, munceau şi nu aşteptau nimic, nu căutau împlinirea unei profeţii şi nu aranjau lumea în jurul unei idei.

- Vezi, tu englezule, setea de libertate de dinainte de '89 m-a dus la eşec. Atunci, imediat, am aşteptat o răsplată pentru cât suferisem. Doream ca toate lucrurile să se aşeze cum credeam eu că e normal să se aşeze. Dar n-a fost nicio răsplată. N-am înţeles că totul depindea de fiecare dintre noi. N-am priceput acel fiecare. Asta a distrus orice formă de solidaritate. Am crezut că totul depinde de mine. Normal că am ratat, englezule. Chiar şi cei mai mari jucători ratează atunci când o iau pe cont propriu.

- Şi în dragoste a fost la fel. Le-am ucis pe rând, pe fiecare dintre ele. N-au avut nicio şansă. Acolo mi-era mult mai uşos să aplic principiul. Era o partidă unu la unu. Nu m-am gândit niciun moment că libertatea mea absolută înseamnă distrugere pentru cel de lângă mine. Da, englezule. Recunosc că sunt un bărbat fără inimă. Crud. Crimele făcute cu sânge rece au legătură cu lumea din care am venit. Cu această lume în care m-am întors.