Parohia/ de Dan Coman

Parohia Grui este monografia bizară a unui sat ardelenesc din anii tragici şi groteşti de dinaintea căderii comunismului şi totodată un fals, ironic Bildungsroman. Satul e văzut prin ochii unui anti-erou, un soi de Benji ardelean îndrăgostit de halucinata Ninia, cea mereu însoţită de un cortegiu de animale stranii, fără nume.

Amplul poem al lui Dan Coman îmbină prozaismul notaţiei realiste şi lirismul unui imaginar fantasmatic care irumpe intempestiv din miezul cotidianului banal, amestecă într-o formulă ,,irezistibilă" cruzimea şi duioşia, şarja şi fantezia, neverosimilul vieţii reale şi veracitatea ,,irealităţii imediate".

Dan Coman(născut în 1975, Gersa). A publicat trei cărţi de poezie: anul cîrtiţei galbene, Ed Timpul, Iaşi, 2003, ghinga, Ed Vinea, Bucureşti, 2005, Dicţionarul Mara ( ghidul tatălui : 0-2 ani), Ed Cartier, Chişinău, 2009 şi romanulIrezistibil, Ed Cartea Românească, 2010. Obţine Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România ( 2004), Premiul Mihai Eminescu, Opera Prima, 2004, Premiul Radio România Cultural, 2010, Vilenica Crystal Prize, Slovenia, 2011. În 2010 a beneficiat de o bursă pentru literatură la Akademie Schloss Solitude, Stuttgart, Germania. În 2011 a realizat, împreună cu Petru Romoşan, antologia Compania poeţilor tineri în 100 de titluri, Ed Compania. Selecţii din poemele sale sunt traduse în engleză, slovenă, maghiară, franceză, sîrbă, suedeză, germană.

Prima dată am văzut-o pe cîmp, imediat după ce se-mprimăvărase şi Ninia începuse iar să iasă din curte cu animalele ei. M-am speriat atît de tare încît, după ce-a dispărut în pădure, am lăsat-o pe Ninia cuibărită în iarbă să-şi termine singură ţigara şi am fugit acasă să-i spun mamei.

Mama nu m-a crezut. În fugă, am răsturnat ligheanul cu pene de pe scări. Ea pusese spirt pe masă şi tocmai ce-i dăduse foc, pregătindu-se să pîrjolească găina. Numai asta n-ai mai făcut, să torni şi tu minciuni gogonate ca aia grasă a lui Mîrza! Du-te de-aici şi lasă-mă-n plata domnului, a răbufnit dînd din picior şi-mpingînd puicuţa fără cap spre mine, făcînd ultimii picuri de sînge rămaşi pe gîtlejul ei să cadă pe podea.

După cîteva săptămîni au văzut-o şi alţii, ba prin dreptul morii, ba la fîntînă, ba dincolo de rîu. Povesteau despre ea la biserică, înainte de slujbă, o femeie numai piele şi os alergînd ca nebuna şi strigîndu-şi iepurele, cu o claie de păr roşcat întors în toate părţile, de parcă atunci s-ar fi trezit.

Mama şi tata n-au văzut-o cu ochii lor, dar i-am auzit de cîteva ori vorbind despre ea. Semn rău, a zis mama într-o noapte după ce ne-am băgat cu toţii în pat, semn rău.

Treceam de şcoală, o luam la deal şi alergam cît de tare puteam pînă în vîrful coastei, aproape de magazin. Dacă forţam, într-un sfert de oră eram acolo. Mama mă trimitea să-i cumpăr cîte ceva, dar asta numai cînd nu era tata acasă.

Nu intram dintr-odată în magazin. Mai întîi mă ascundeam după dudul de peste drum şi aşteptam. Mă obişnuisem să fac aşa: îmi repetam în gînd două strofe din imnul naţional şi dacă pînă atunci nu ieşea, însemna că nu e acolo, puteam merge liniştit. De cîteva ori am văzut-o apărînd de la vale, dinspre casa ei, chiar după prima strofă. Nici nu respiram pînă cumpăra ce-avea de cumpărat şi ieşea, luînd-o înapoi.

Trebuia să iau ulei. Să-ţi umple o sticlă de jumate din oala aia mare. Vezi, fii atent, să nu care cumva să-ţi pună din aia mică, ăla nu-i bun de nimic, mi-a strigat mama închizînd poarta în urma mea. Ce mai face părintele, m-a întrebat băcanul turnînd uleiul cu polonicul, nu l-am mai văzut de mult pe la noi. Din asta mare, i-am spus, celălat nu-i bun de nimic. Eram doar noi doi în camera aceea cu lut pe jos, mirosind mereu a oţet. Mai avea două, maxim trei polonice de turnat cînd, fără să-mi întorc capul, doar cu coada ochiului, am văzut-o intrînd. Mai repede, mai repede, ziceam în gînd, dobitocul ăsta de băcan mişcă mai ceva ca melcul. Am văzut-o desfăcîndu-şi năframa, aranjîndu-şi-o puţin şi legînd-o scurt la loc. Am simţit-o apropiindu-se. Nu m-am întors. Mai era un singur polonic cînd ea, ajunsă dintr-odată în dreptul meu, a dat să-mi vorbească. În clipa aceea m-am trîntit pe podea şi am început să mă zvîrcolesc, ţinîndu-mă de stomac şi urlînd. Băcanul a apărut imediat lîngă mine, ce ai, măi omule, ce te doare? Mă zvîrcoleam şi mai tare, strîngînd atît de tare din ochi încît mi-au dat lacrimile. În magazin a mai apărut un bărbat, m-au luat pe sus şi m-au scos afară, la aer. Băcanul îmi rupsese tricoul şi îmi ţinea capul în palmele lui, ce s-a-ntîmplat, ce te doare? Celălat îmi tot ducea mîinile la piept apoi le desfăcea în lateral, respiră,-mi zicea, inspiră adînc. Am întredeschis ochii şi am zărit-o pe mama Niniei în prag, cu mîinile la gură Adu nişte apă de după tejghea, din găleata roşie! i-a strigat băcanul. Imediat ce-a intrat după apă, cu o smucitură puternică i-am dat la o parte pe cei doi şi am rupt-o la fugă spre casă.

În fiecare sîmbătă făceam baie.

Iarna încălzeam apa în două oale mari pe soba din camera unde dormeam, în rest făceam foc doar afară, în curte, în colţul dinspre grădină unde aveam o altă sobă de tablă, mai mare şi ruginită.

Ne spălam pe rînd.

Îl luam prima dată pe frate-meu, să ştim o treabă. Trebuia să-l strîngem bine, nu-i plăcea deloc apa, urla ca din gură de şarpe cînd o vedea. Îl ţineam împreună cu taică-meu, deşi mai degrabă doar eu, tata era foarte moale, îl prindea doar cu mîinile de-un picior şi i-l tot îndesa în vană, trăgîndu-şi capul într-o parte cînd ăsta stropea totul în jur, zvîrcolindu-se. Oricîte de bine l-aş fi prins, tot mă lovea. Era mare şi greu şi se zbătea întruna. Ho, ho, că nu te-omoară nimeni, striga şi mama din răsputeri, săpunindu-l şi frecîndu-l şi clătindu-l cît de repede putea. Mai apoi îl înfăşuram în prosoape şi-l întindeam pe burtă în pat. Încă puţin şi gata, zicea mama aplecîndu-se şi uitîndu-i-se cu lanterna în fund. Măcar să nu vă mănînce viermii de vii, spunea, gata acum, lăsaţi-l să fugă.

Urmam eu. Umpleam vana cu apă fierbinte, cărînd-o cu găleţile din curte pînă în verandă. Tata mă ajuta aducîndu-mi găleata cu apă rece. Mereu turna mai multă decît trebuia, uite ce-ai făcut, strigam, uite aici, e prea rece acum. Nu zicea nimic, stătea doar şi se uita ţintă la apă, cu găleata goală în mîini. Du-te de-aici, lasă-mă să mă săpăl, ce tot faci, îi strigam iar. Cînd terminam o chemam pe mama. Urma controlul. Oricît m-aş fi spălat, tot nu era bine. Mă mai freca ea după urechi, îmi spăla spatele, nici cu peria de sîrmă nu vi se mai duce jegul ăsta de pe voi, zicea. La treizeci de ani tot maică-ta să te spele, doamne dumnezeule, cu ce fel de oameni mi-ai dat să trăiesc? Mai verifica o dată, mă punea să ridic braţele, apropiindu-se doar cît să vadă mai bine, eşti gata acum, du-te şi te usucă. Şi să nu vă prind că ieşiţi afară cu părul aşa, ud.

Iarna întindeam în cameră un celofan, între cele două paturi, acolo făceam baie. Vara foloseam veranda, tata se spăla imediat după noi. Stăteam în cameră cu frate-meu, eu uitîndu-mă pe geam, el umblînd în patru labe pe sub masă, făcînd ca tractorul. Deschideam fereastra şi mă uitam pe drum, nu trecea nimeni. Măcar tu de-ai fi mai ca oamenii, o auzeam pe mama, ai făcut iaz în verandă, nici măcar să te speli omeneşte nu poţi. De nu m-aş fi măritat, continua să comenteze de una singură, ajutîndu-l pe tata să ducă vana afară şi să arunce apa peste gard, în drum.

La şapte trebuia să fim gata. Nu ratam niciodată Teleenciclopedia, emisiunea preferată a mamei. Mai ales partea cu animalele, asta o încînta de-a dreptul. Porneam televizorul şi aşteptam.

Tata se ducea în grădină, acolo unde, prinsă în vîrful unei prăjini, era antena. Televizorul mergea tare rău, mereu apăreau liniile alea negre şi imaginea începea să joace, de sus în jos, enervînd-o la culme pe mama care se apuca imediat să lovească televizorul cu pumnul, deasupra şi în lateral, stingîndu-l şi aprinzîndu-l din nou, înroşindu-se de furie. Tata trebuia să iasă în grădină şi să învîrtă antena. Dacă nu se rezolva aşa, îi schimba locul. Stăteam în geam şi-i strigam aşa, aşa, stop. Nu, nu e bine, du-te mai la stînga, încearcă s-o apleci puţin, aşa, mai învîrte, stop, e bine acum! Era bine pînă-şi lua tata mîinile de pe ea, ecranul era imediat invadat de purici şi de linii negre coborînd şi coborînd. Mama venea la fereastră. Dă-te de-aici, îmi zicea. Învîrte-o din nou, îi striga lui tata, dar numa-ncet - şi te opreşti exact cînd îţi spun. Uneori, cît dura emisiunea cu animale, tata stătea acolo, lîngă antenă, nemişcat, ca să putem noi privi. Dacă imaginea dispărea iar, mama urla la el. Nu eşti în stare nici să ţii antena aia ca lumea, mă, învîrte uşor, hai, nu sta aşa ca o momîie.

După ce se termina Teleenciclopedia, lăsam televizorul să meargă în continuare şi ne aşezam la masă. Din cînd în cînd, pentru cîteva secunde, fără să mişte nimeni de antenă, ecranul se lumina iar imaginea devenea foarte clară. Mestecam macaroanele cu brînză, sorbeam din ceai, îl urmăream cu privirea pe preşedintele nostru şi pe soţia lui vizitînd ba o fabrică de sticlă, ba un şantier, ba făcînd semnul acela cu mîinile de parc-ar fi vrut să şteargă o fereastră de praf.

În cîteva nopţi am surprins-o la geam, căţărată pe peretele dinspre grădină, cu o mînă făcută streaşină la ochi, uitîndu-se la televizor. O dată a lovit geamul mai cu putere, probabil dezechilibrîndu-se - şi mama a sărit imediat de la locul ei, a deschis fereastra şi s-a aplecat în întuneric, blestemînd pe cine n-are altă treabă decît să se caţere pe casă la noi. Poate a văzut-o şi tata, nu ştiu, el nu zicea niciodată nimic. În schimb eu, ori de cîte ori se făcea noapte şi mama pornea televizorul să vadă dacă merge, mi se părea că o zăresc acolo, la geam, cu ochii holbaţi la lumina ecranului. Mă băgam imediat în pat şi mă acopeream pînă peste cap cu plapuma, spunîndu-i mamei că nu mai pot de somn.

Cînd iarba creştea, ne întîlneam pe cîmp să înotăm.

Ninia se întindea pe burtă, cu ţigara aprinsă, dînd din mîini şi folosindu-şi vîrful cizmelor ca să înainteze. Grozav îi mai plăcea să înoate aici.

Animalele ei o urmau în tăcere. Cele mai curajoase se adunau lîngă jarul ţigării şi-şi înclinau uşor capul spre stînga.

După o vreme se întorcea pe spate şi, în soarele amiezei, făcea îndelung pluta. Asta mă entuziasma de-a dreptul aşa că, îmbrăcat cum eram, săream în mijlocul ierbii înalte şi înotam spre ea.

vara

Seara, după ce ne adunam în casă, înainte să se ia lumina, ne puneam pijamalele şi aşteptam semnul mamei. După ce împrăştia boabele de porumb peste hîrtia de ziar, ne aşezam acolo în genunchi şi spuneam în cor rugăciunile. Apoi tata aprindea lampa şi, aşezîndu-se la masă, se apuca să citească.

Citea romane poliţiste, cărţile alea de care noi n-aveam voie să ne apropiem. De nenumărate ori am auzit-o pe mama:

om bătrîn şi-ţi arde de prostii

măcar să nu te văd,

popă-n sat şi tu citeşti romane poliţiste, doamne dumnezeule!

bombănea în timp ce-şi aranja perna.

Du-te pe hol dacă-ţi arde de asta, eu una vreau să dorm, răbufnea şi cu un gest scurt şi hotărît se ridica din pat şi sufla în lampă.

Tata nu zicea nimic. Uneori îşi lua o bluză mai groasă şi ieşea cu cartea pe hol. Prin gemuleţul de la uşă vedeam pîlpîind îndelung flacăra unei lumînări.

Împrumuta cărţi de la biblioteca sătească. Soţia lui Mîrza, bibliotecara, ne amintea asta ori de cîte ori venea cu grasa ei pe la noi. Mi se făcea foarte ruşine cînd o auzeam.

Cînd nu mai aveam chef să bat de unul singur mingea prin curte sau să alerg după găini, intram în casă la umbră, să mă întind pe pat. Găseam cartea închisă aşezată pe televizor, deşi mama îi spusese de atîtea ori să nu le mai lase aşa, în văzul tuturor. Uneori o deschideam şi încercam să citesc, dar de fiecare dată mă plictiseam foarte repede. N-aveam răbdare să duc rîndurile alea pînă la capăt, nu înţelegeam nicicum ce plăcere găsea tata să stea nopţile cu nasu-ntre foi.

Odată am găsit cartea deschisă, întoarsă cu coperţile-n sus, pe pat. Mama era cu hainele la rîu, tata crăpa lemne în spatele casei. L-am văzut pe frate-meu pe geam, se chinuia să parcheze cu spatele la gard. Intrasem să-mi iau pantalonii scurţi, aveam de gînd să ies pe cîmp şi să-i trag Niniei cîteva şuturi la poartă. Nu-mi găseam şortul, degeaba am scos tot din dulap. M-am uitat şi în comoda de sub televizor, deşi ştiam că acolo îşi ţinea mama lucruşoarele de mînă. Am tras nervos pătura de pe canapeaua Sanda, m-am pus în genunchi şi m-am uitat sub pat. Pantalonii ăştia nu erau nicăieri. M-am mai uitat o dată pe geam, poate i-o fi dat lui frate-meu, dar nu. Am ridicat cartea doar ca să mă uit şi sub pătura de pe patul alor mei, n-aveam de gînd să citesc. Şi totuşi, întorcînd-o, privirea mi-a căzut pe un dialog - şi dialogurile îmi plăceau, mi se păreau mai uşor de parcurs, se terminau mai repede. Un bărbat vorbea c-o femeie. Eram gata să închid cartea cînd, brusc, bărbatul spuse: domnişoară, n-aţi vrea să ne tutuim? În clipa aceea am simţit tot sîngele pulsîndu-mi în obraji şi obrajii umflîndu-mi-se aproape să plesnească. N-aţi vrea să ne tutuim? Dumnezeule, cuvîntul acela! Nu-l mai întîlnisem niciodată, nu-l mai auzisem niciodată, să ne tutuim, Dumnezeule, aşa deci.

Era evident: de aia nu-l lăsa mama să umble cu astfel de cărţi! Cuvintele astea erau prostiile pe care el nu trebuia să ni le arate! Tutuim, tutuim, îmi răsuna capul de forţa erotică a vorbei acelea, să ne tutim, să ne tutuim, Dumnezeule mare! Am auzit-o însă pe mama vorbind prin curte, mi-am aranjat repede cu mîna sexul prin pantaloni, am aşezat cartea aşa cum o găsisem şi-am ieşit imediat luînd-o pe cîmp. Am dus mîinile la gură, să imit cucuveaua, dar n-am mai putut. M-am întors imediat, umblînd încoace şi-ncolo prin dreptul uşii, nerăbdător, înjurîndu-l în gînd pe tata că nu mai ieşea naibii odată din camera aia.

În ziua aceea am mai prins un singur moment în care-am reuşit să intru în casă singur. De data asta cartea era pe televizor. Trăgînd cu urechea la zgomotele de-afară, cu inima bubuind, am deschis-o. Unde găseam dialog mă opream şi citeam repede, cu nerăbdare, abia aşteptînd să găsesc ceea ce căutam. Oricît am încercat, n-am mai găsit propoziţia. Cînd m-a strigat mama, începusem deja să transpir.

Domnişoară, n-aţi vrea să ne tutuim?

Intram tot mai des în casă, pîndind cartea, deschizînd-o cu exactitate la pagina 28, acolo unde, a doua zi, după prînz, tremurînd şi transpirînd ca un cal, am găsit-o, răsfoind vreme de aproape un ceas neîntrerupt. Noroc că nu m-a găsit nimeni, mare noroc am avut atunci.

De cîte ori mă apropiam de cartea aia inima îmi bătea nebuneşte în piept iar capul îmi ţiuia ca neonul ăla de pe holul şcolii. Tutuim, tutuim, tutuim. Aceeaşi pagină, mereu şi mereu. Haralamb Zincă, o crimă aproape perfectă, editura Tineretului, coperţi albastre. Cartea mea preferată, cartea cea mai ruşinoasă în care m-am uitat vreodată, cea mai mare plăcere pe care mi-a provocat-o cineva. Domnişoară, n-aţi vrea să ne tutuim?

Ceea ce am omis, însă, în toate zilele acelea extrem de fericite a fost că, la un moment dat, tata avea să termine de citit şi că va duce cartea înapoi la bibliotecă, luînd alta în schimb.

Mi-a stat inima-n loc cînd, într-o după amiază, intrînd pe furiş în casă, am găsit pe televizor o altă carte.

Era tot cu a-ul ăla de tipar pe ea, însă coperţile erau galbene iar în loc de Haralamb Zincă apărea acum Octavian Păscăluţă. Ucigaşul va veni singur, citeam nevenindu-mi să cred, simţind cum mi se înmoaie picioarele. Editura Tineretului, citeam şi-mi simţeam stomacul arzînd. Mi-au dat lacrimile cînd am înţeles că e gata.

Zile întregi am umblat ca un somnambul, ascunzîndu-mă şi bocind, înjurîndu-l pe tata în gînd şi dînd tot mai des tîrcoale bibliotecii din sat. Oricît îmi repetam propoziţia aceea, forţa ei nu se compara nicicum cu momentele în care o citeam în carte. O dată chiar am intrat în casa unde era biblioteca şi am stat secunde bune în dreptul uşii unde atîrna orarul scris de mînă, dar de intrat n-am avut curajul să intru. Dac-aş fi făcut-o, cu siguranţă ar fi aflat mama şi m-ar fi snopit în bătaie. Unde mai pui şi ruşinea de a cere nevestei lui Mîrza o astfel de carte interzisă, plină de prostii, m-ar fi spus tuturor, m-ar fi arătat lumea cu degetu-n sat. Nu ştiam ce să mai fac.

Din volumul în pregătire la Editura Cartea românească