Caii de lemn/ de Gabriela Creţan

Un an mănos a fost, rodind dezastre,

nescrise

obrazul meu întins la uscat pe o sfoară

îşi schimbă palorile

după direcţia vântului

măşti scălâmbe, uzate, purtate o viaţă

cârpite pe-alocuri

se încreţesc, se ridează

dezgustate se strîmbă

atinse de flăcări avide

înşiruite alături de măştile mele

feţe care curg una în alta. identice.

alcătuind o singură şi înşelătoare figură

de pică
înstelată cu ochi

în ceafa mea pironiţi

desfăcându-mi cozile grele

sau poate capete de lemn

chipuri cioplite adunate în cerc

caii de lemn ascunzând agresorii,

viclenii

strânşi la o cină de taină

la o ceremonie în sala din mijloc

o nuntă, un botez, un priveghi

consternaţi de un fulger silenţios,

de pasiunea carnală a intelectului activ,

masculin,

care atribuie formă unui corp omenesc

respirând cu ochii deschişi sub cuţite hieratice

inconceptibil obiect. viu, matematic...

tăierea, trezirea

dominaţia frigului, dominaţia Legiii

Axioma Mariei

ce înstelare

a blândei dureri care Eşti, nefiinţă adâncă

Lumen de lumine, în grădina deliciilor

intelectului

infernul e albastru, cerebral...

Din volumul Gabriela Creţan, Soare din Macbeth, Editura Eminescu, Colecţia Amphion, Bucureşti 1999