I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii (II)/ de Dan C. Mihăilescu

În ce mă priveşte, fidel campaniei pentru neobiografism la care m-am angajat de câţiva ani, ca şi plăcerii de a interoga "eul epistolar" al Scriitorului român, îmi voi îngădui, în cele ce urmează, să cutreier prin corespondenţa lui Caragiale, cu convingerea lui Cioran că "adevărul despre un autor se află în corespondenţa, nu în opera sa". Complexele - de inferioritate (mai des) şi superioritate (mai rar) -, prieteniile (când caustic-hachiţoase, când intens derulate sub zodia generozităţii), surprinzătoarele elanuri erotice, histrionismul, cabotinismul, dar şi sentimentalismul cel mai limpede exprimat, plus, desigur, extraordinarul cult al colaţiunii (ne aflăm înaintea celui mai sociabil scriitor român din toate timpurile), odată cu impulsurile egocentrice, dar şi altruiste, alambicat-patriotice, dar şi necruţător-sarcastice la adresa butaforiei naţionaliste -, toate focalizează epistolar esenţele operei literare.

Dracul gol şi dracul scris

În opera (nu şi în viaţa) lui Caragiale, scrisoarea este dracul scris. Aşa cum spunem despre un copil obraznic, o femeie ispititoare sau un ins parşiv că sunt "dracul gol", la fel am putea numi răvăşelul, biletul de amor, scrisorica buclucaşă imagini ale demonicului textual.

Oricând apare în desfăşurarea intrigii, scrisoarea joacă rolul Străinului (de regulă, venit de pe mare) din teatrul ibsenian (şi nu numai). Este intrusul, necunoscutul umbros, agentul patogen, invariabil resimţit cu nelinişte ca malefic. Purtătorul potenţial al răului, elementul ameninţător, cel care vine să destabilizeze ordinea, care declanşează avalanşa, determină rezolvarea conflictelor, dinamitează, sminteşte, sparge, încheie şi reîncepe totul. Dar ceea ce în tragedie şi dramă explodează, destramă, pustieşte, în spaţiul comic, dimpotrivă, încarcă pentru a rostogoli. Încruntă iniţial, tocmai pentru ca hohotul să se petreacă deplin, devastator şi cauterizant totodată.

În cazul de faţă, jocul e de două ori palpitant: pe cât de drăceşte se-ncurcă iţele comicului odată ce scrisoarea ţâşneşte în intrigă, pe atât de ghiduş benefic este duhul epistolierului Caragiale. Dacă, în universul ficţional, epistola conţine sămânţa de scandal - dezvăluie taine de alcov, împinge la crimă (vezi monologul 1 Aprilie), facilitează adulterul, şi deci şantajul, camuflează fărădelegi, generează drame pasionale etc. -, în plan biografic ea este, invers, acumulare de energii pozitive, însumare de alintări nostalgice, prilej de reverie, schimb de entuziasme, bunăvoinţă, sfaturi înţelepte, afabilitate şi asiduităţi epicureice intens împărtăşite.

Valentin Silvestru a inventariat în 1979 mulţimea epistolelor mai mult sau mai puţin dinamitarde din piesele şi prozele caragialiene. Dincolo de sicitatea dezarmantă a definiţiilor, specifică tipului de critic-instituţie, preocupat de verdictul oficial şi prea puţin de spectacolul ideilor - scrisoarea este "un semn al relaţiei", "un personaj, un obiect animat" -, notabilă rămâne, oricum, sinteza.

O scrisoare pierdută, capodopera absolută a dramaturgiei române, are ca ax al intrigii un eşantion epistolar din recuzita vodevilismului bulevardier francez. Pe lângă mesajul fierbinte al "cocoşelului" Fănică Tipătescu ("care te adoră şi te sărută de o mie de ori") - pierdut de Zoe, găsit, pierdut şi regăsit de Cetăţeanul Turmentat, preluat şi pierdut de Caţavencu -, piesa este o adevărată "sarabandă a scrisorilor".

Mai întâi, "fundamentala" pagină sapienţială a fiului lui Trahanache. Dincolo de absurdul aparent şi comic, ea defineşte perfect rama tabloului, contextul valah al momentului: "Tatiţo, unde nu e moral, nu mai sunt prinţipuri, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are."

Urmează "răvăşelul" lui Caţavencu către Trahanache şi misiva aceluiaşi sforar drăcos către Zoe, ambele redactate subtil, rafinat sarcastic, nu fără o undă de precizie avocaţială, aluzia şantajului (mai ales în al doilea text) traversând textul precum firul de sârmă bancnota: "Venerabile domn, în interesul onoarii d-voastre de cetăţean şi de tată de familie, vă rugăm să treceţi astăzi (…) unde vi se va comunica un document de cea mai mare importanţă pentru d-voastră". Respectiv: "Stimabilă doamnă, la redacţia noastră se află un document iscălit de amabilul nostru prefect şi adresat d-voastră. Acest document vi s-ar putea ceda în schimbul unui sprijin pe lângă amabilul în cestiune. Binevoiţi dar a trece îndată pe la biuroul nostru, spre a regula această afacere într-un chip mulţumitor pentru amândouă părţile."

De aici, ritmul hârtiilor şi hârtiuţelor hărţuitoare se intensifică: biletul cu suspans al "tatălui de familie" (le mari cocu, în limbaj vodevilesc) pentru prefect ("Aşteaptă-mă negreşit…nu ieşi…ai puţintică răbdare"), anonima lui Farfuridi către conducerea partidului, ordinul telegrafic,venit de la Centru, privind imperioasa alegere a lui Dandanache, totul culminând cu "scrisoarea becherului" care i-a prilejuit lui Agamiţă şantajul electoral, făcând aiuritor pereche-n oglindă cu misiva pierdută de Zoe.

Tot atâtea mostre de hărţuire scriptică, unde textul scris funcţionează ca o săgeată otrăvită, iar avertismentele de pehlivan ale poştaşului turmentat ("Ei! nu face nimica, poate mai găsim alta…", "Las-o aia…am mai găsit una…!") închid şi deschid ritmic supapele permanentului pericol epistolar.

Dar în O noapte furtunoasă ce se întâmplă? Nu pleacă totul de la "biletul" amoros al lui Rică ("Angel radios! de când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară, mi-am pierdut uzul raţiunii") urmat de febrilul consimţământ erotic al Ziţei de a-l primi pe strada Catilina, la numărul 9, "să intru fără grijă după zece ceasuri"? Iar politica de mahala nu-şi dezvăluie şiragul danturii necruţătoare prin istoria celor trei "bilete" trimise de Chiriac şi "primite cu refuz" de numitul Tache Pantofarul?

Dar Conului Leonida cine-i oferă suculent-compensatoarea ocaziune retrospectiv-spectaculară? Nu scrisoarea lui "Galibardi", cu nemuritoru-i text "Bravos naţiune ! Halal să-ţi fie! Vivat Prinţipatele Unite!"? Cuplată cu prestigiul absolut al Gazetei, scrisoarea capătă, în lumea caragialiană, dimensiuni de fetişism, de intangibilă zeitate.

Cât despre D'ale carnavalului cadrăcească horă a ielelor epistolare ("un vârtej al hârtiilor", îi spune V. Silvestru), aceasta numai în Scrisoarea pierdută are un rival pe măsură. Biletele sclipesc drăceşte şi se-ncrucişează-n aerul scenic precum vârfurile floretelor. Biletul Miţei către Bibicul ("Mangafaua pleacă mâine miercuri la Ploieşti, rămâi singură şi ambetată; sunt foarte rău bolnavă ; vino, să-i tragem un chef…"), de-o senzualitate aprig (şi comic) mascată de aparenta contradicţie dintre boală şi chef. Fireşte că unul e menit s-o vindece pe cealaltă. Oricum, determină cavalcada. La polul opus, scrisoarea grijuliu pedagogică a bietului Nenea Iancu bogasierul către aiuritu-i nepot, aflat invariabil în căutare de magnetizări şi tachinat dame, asta când nu-l torpilează măseaua: "Am aflat că umbli prin cafenele şi pe la baluri ; dacă mai aflu astfel de chestii, nu-ţi mai trimet nici un gologan, viu să-ţi lungesc urechile; te iau înapoi la prăvălie şi te pui la ipitropie, măgarule."

(E de întrevăzut în subtextul de-aici ceva din relaţia Titircă-Spiridon şi mult din comportamentul lui Caragiale însuşi, ca gazetar, cu băieţii din tipografie.

Apropo de legături biografice cu opera literară: oare cum să calificăm astăzi mârşavul refuz al lui Caragiale/Dandanache de a-i returna Veronicăi Micle scrisorile "comprometante" din nefericita obscuritate a episodului de triunghi amoros cu Eminescu? Ce-i drept, avea să sufere el însuşi de pe urma infamului tratament. "Aşa fiind, îi scrie el lui Petre Missir în februarie 1901, trebuie să-mi înapoiezi scrisoarea pe care ţi-o cer. (…) Ţiu s-o capăt înapoi (…) cum ţine cineva să-şi reîntoarcă o scrisoare în care a mărturisit cuiva în contra unei femei neoneste, ciuda unor sentimente amăgite, voind astfel să distrugă orice urmă a unei slăbiciuni ruşinoase", (O IV, p. 337).

Din volumul în pregătire la Editura Humanitas