De ce Grecia de ieri este România de azi: cinci motive pentru care falimentul spre care se îndreaptă Grecia ar trebui să fie o lecţie. GALERIE FOTO

Autori: Iulian Anghel , Gabriel Razi 24.05.2012

De ce Grecia de ieri este România de azi: cinci motive pentru care falimentul spre care se îndreaptă Grecia ar trebui să fie o lecţie

"Graţie măsurilor pe care le-am luat am evitat să ajungem în situaţia Greciei". Sau: "Vreţi să ajugem în situaţia Greciei"? De câte ori nu am fost ameninţaţi astfel sau nu am auzit aceste fraze-justificare?

Dincolo de afirmaţiile de tipul celor de mai sus şi admiţând că România nu este în situaţia Greciei este de observat, în unele cazuri, o apropiere între România şi Grecia care tulbură.

Nivelul evaziunii fiscale, nivelul redus al colectării veniturilor la buget, cheltuieli publice aiurea, care nu se văd în nimic, o administraţie superstufoasă, ineficienţă şi plictisită, o clasă politică lipsită de loialitate, gata oricând de trădare pentru propriul interes. O economie care s-a dezvoltat, atât cât a făcut-o, pe împrumuturi, dublând datoria ţării aproape din doi în doi ani. Şi o economie care, lipsită de viziunea conducătorilor, riscă să băltească ani de zile înainte cu o creştere fără viitor de 1-2%. Cât de departe suntem, de fapt, de Grecia? Într-o vreme în care banii sunt din ce în ce mai puţini, guvernul lui Emil Boc şi preşedintele Traian Băsescu s-au lăudat, de câte ori au avut ocazia, cu volumul mare de cheltuieli ale statului pentru investiţii.

Datele statistice chiar asta arată: între 2001 şi 2011 România a avut cea mai mare cheltuială de investiţii publice între ţările europene, ca pondere în PIB, - 4,7% media anuală din PIB şi de 14% din veniturile bugetare, conducând, în ambele variante, în top UE 27. Dar, în economie, aceste cheltuieli s-au văzut prea puţin. Grecia a cheltuit şi ea, în trecut, miliarde de euro cu infrastructura, pentru olimpiadă, de exemplu. Zadarnic.

Despre ce vorbim? Analizând această situaţie ultimul raport al Consiliului Fiscal nu lasă loc de interpretări: ţări precum Polonia, Ungaria, Bulgaria, Slovacia şi Slovenia, cu cheltuieli de investiţii mai mici ca pondere în PIB, au o calitate a infrastructurii mai bună, ceea ce arată eficienţa scăzută a acestor cheltuieli în cazul României.

Nu doar guvernele lui Emil Boc au procedat aşa. Guvernul liberal al lui Popescu-Tăriceanu a aruncat, la rându-i, cu bani în stânga şi în dreapta, reuşind performante greu de egalat, anume de a avea unele dintre cele mai mari deficite bugetare în ani de creştere economică robustă.

Din firavul buget al României care nu reuşeşte să adune ca venituri decât 30-33% din PIB, cabinetul Tăriceanu a făcut achiziţii publice şi de 9 mld. euro într-un an, iar cele 6-7 mld. euro pe care le-a dat pentru cheltuielile de capital nu se văd nicăieri, cum nu se văd nici cele 5-6 mld. euro, anual, alocate de Boc în acelaşi scop. Pe ce s-au dus banii? Dar, mai ales, de unde au venit? Pentru că din fonduri europene a căror absorbţie este la pământ - doar 1,2 mld. euro atrase din totalul de aproape 20 mld. euro puse la dispoziţia României de UE între 2007-2013 - nu au venit!

În Grecia, evaziunea fiscală a fost cuantificată de unii economişti la 13 mld. euro, anual. Cum Grecia a fost pusă la pământ, între altele, de evaziune fiscală şi corupţie, suma este, foarte probabil, mult mai mare. În România, evaziunea fiscală este, potrivit calculelor Consiliului Fiscal, de aproximativ 10% din PIB (40% din buget), adică pe undeva la 12 mld. euro anual, aproape de Grecia. Cât întreg volumul de salarii plătite într-un an de stat. Aceasta este situaţia în care România şi-a adâncit deficitul în anii de criză pentru a plăti salarii şi pensii şi cheltuind pe ceea ce credea că sunt investiţii, dar care nu se văd nicăieri. Astfel s-a majorat datoria externă şi, dacă România nu este pe urmele Greciei ca nivel al datoriei (procent din PIB), îi calcă pe urme ca viteză de îndatorare. Datoria Greciei a trecut de la 100% din PIB în 2005 la 150% din PIB în 2010, pentru ca, într-un singur an, în 2011, aceasta să crească cu încă 10 procente din PIB. România şi-a dublat datoria în ultimii 4 ani, dar nimeni din administraţie nu se arată prea îngrijorat, cum nici grecii nu erau îngrijoraţi în anii trecuţi şi au luat totul à la légère.

Şi de ce-ar fi luat lucrurile în serios o clasă politică formată din două caste care, de 40 de ani, au împărţit puterea şi dreptatea în Grecia şi au condus ţara spre bucluc, iar familiile lor spre bogăţie? Cu ce este diferită această castă politică de clasa politică de la noi unde, de 20 de ani, întâlnim aceleaşi figuri, sau dacă nu, aceleaşi năravuri pentru că tinerii intraţi în politică au avut de unde să înveţe, ajungând deja la vârful politicii, îmbătrâniţi în dispreţul faţă de alţii? Ce a adus votul uninominal (parţial) de acum patru ani, decât o nouă generaţie de oameni cu nimic diferită faţă de precedenta? Ce aduce acum votul uninominal pur altceva decât o altă castă care va avea bani pentru promovare şi pomeni şi, astfel, va ajunge în frunte?

În administraţie, marea împărţeală a început deja cu schimbarea puterii şi venirea guvernului Ponta.

Dar de ce s-ar bate oameni din partide pentru poziţii în administraţie de vreme ce toată lumea se plânge că aici salariile sunt mici? Pentru că, asemenea administraţiei din Grecia, aici nu-ţi cere nimeni socoteală. O televiziune germană prezenta, zilele trecute, un presupus sediu fiscal important din Grecia unde documentele fiscale, în saci, erau aruncate prin magazii râncede. Dovada decăderii, arătau germanii. Vrafurile de dosare zac şi în administraţiile noaste fiscale deşi, la nivel "central" se vorbeşte de ani de zile de informatizare. Să stai la cozi ca să dai bani statului, acesta este, în România, nivelul de respect al administraţiei faţă de cetăţeni. Şi atunci?

Grecia nu a ajuns în faliment într-o zi-două, ci în ani şi ani de nepăsare a administraţiei şi a clasei politice faţă de viitorul ţării, faţă de finanţele ţării şi faţă de cetăţeni. Restul sunt date statistice. Dar în faliment nu a intrat Institutul grec de Statistică, ci cetăţenii Greciei.