Cum e să fii femeie (IV)/ Alex. Ştefănescu în dialog cu Lia Faur

- Este foarte revelatoare scena cu băiatul care a vrut să-i ţii capul pe genunchi. Se dovedeşte încă o dată că răspunsul cel mai precis la o întrebare privind fiinţa omenească este imprecisa literatură. Faci literatură, în dialogul nostru, nu în sensul că literaturizezi (nu mi-ar plăcea), ci în acela că foloseşti mijloace literare pentru a exprima ceea ce e greu de exprimat.

Dar să mă întorc la subiect. În ceea ce mă priveşte, mă simt dezamăgit de faptul că tot mai multe femei au pierdut, parcă, vechea lor iniţiere în secretele existenţei (sau arta de a da impresia că sunt iniţiate). Nu se pricep la gătit (care e un fel de alchimie), nu ştiu să aline suferinţa (cu metode oculte), nu se pricep nici măcar să seducă un bărbat (aşa cum se pricep misterioasele personaje feminine din La ţigănci). Şi mai şi declară, nonşalant, chiar cu un fel de mândrie, că nu se pricep la nimic...

În cazul tău, e simplu, chiar dacă nu te-ai pricepe la nimic, ştii să faci literatură, ceea ce înseamnă că ai oricum o putere magică. Îţi foloseşti această putere atunci când scrii cărţi. Dar sunt sigur că o foloseşti şi în viaţa de fiecare zi. Cum?

- Uneori e mai uşor să seduc un bărbat decât să scriu o poezie bună,dar trebuie să recunosc aici alchimia ciorbei, adică se creează o legătură între seducţie şi creaţie. Nu ar ieşi bine una fără cealaltă.

Seducţia în sine nu e un scop, cum nici poezia în sine nu este. Ele se nasc din preaplinul uneia sau alteia.

Îmi place să seduc, nu neaparat în stilul clasic, donjuanesc, când carnea învinge spiritul. Există multe moduri de a seduce, iar eu le practic în permanenţă, de la controlorul tichetelor de călătorie şi până la vecinul de scaun. Orice prezenţă masculină îmi aminteşte că sunt femeie şi mă pune în gardă. Încep prin a-mi controla ţinuta, poziţia picioarelor, pieptul, buzele, privirea. O fac repede, imperceptibil, natural. Nu vreau să cuceresc explicit, vreau să ofer o imagine care să nu treacă neremarcată. Nu vorbesc prea mult în aceste momente, dar mizez pe gesturi, gestul de a-mi aşeza haina în cui, de a mă aşeza pe scaun, de a deschide şi a citi o carte. Cum ţi-am mai spus, am probleme cu privirea, nu ştiu să seduc din priviri decât prea puţin, mă comport, oarecum, asemenea unui orb căruia i se dezvoltă celelalte simţuri.

Şi acum mă voi răsfăţa puţin, spunându-ţi că îmi place să îi creez o clipă magică unui necunoscut. Să mă surprindă într-un flash pe care să nu-l poată uita uşor. Mi s-a întâmplat să fiu privită îndelung în timp ce scriam la laptop, cu un ceai în faţă, într-o librărie. Nu pregătisem acel moment, dar am sesizat imediat privirea, dincolo de sticlă, care a întârziat preţ de mai multe minute spre masa mea. Poate a sedus gestul meu de a-mi bea ceaiul cu o mână şi de a scrie cu cealaltă, poate a fost de vină rujul, poate dresul meu gri-petrol şi pantofii cu toc! Poate puţin din toate, dar toate făceau parte din joc. Jocul zilnic al seducţiei pe care îl practicăm noi, femeile.

Găsesc că e puţină magie în orice gest, chiar şi la piaţă, când ating fructele sau legumele, când culeg plante medicinale pentru ceaiuri. Le privesc, le ating, le miros, le aleg. Mâna le mângâie şi le bănuieşte proprietăţile vindecătoare. Pielea mea primeşte fel şi fel de miresme, când mănânc mere şi prune, când calc iarba desculţă. Totul devine ritualic, uneori chiar şi când prepar o salată de crudităţi fără nicio reţetă sau îmi reuşeşte o ciorbă perfectă.

Dar să-ţi explic cum e cu ciorba. Gătitul zilnic nu mai păstrează alchimia acestei poţiuni magice, gestul devine rutină, nu mai e gândit, ci doar executat.

Ştiu asta şi îmi asum adesea superficialitatea de a nu mă gândi prea mult la ce prepar, iar în momentele speciale, care sunt proporţionale cu starea de bine, uneori de extaz, mă concentrez asupra ingredientelor pe care le introduc în oală, le gust, le miros, le urmăresc fierberea, stau în preajmă şi alung orice gând care mi-ar putea distrage atenţia. Atunci, ceea ce obţin e mai mult decât o simplă ciorbă, e un elixir al gustului (al dragostei, îmi vine să zic, mai ales după ce am văzut câteva filme în care Meryl Streep seduce prin arta sa de a găti; ai văzut cum mănâncă ea tortul de ciocolată, cu tot corpul, cum savurează fiecare aliment care îi intră în gură, şi în loc să se transforme într-un amestec vulgar, devine un fluid cristalin şi parfumat care o face senzuală şi îi face trupul să vibreze?)

Femeia e, prin natura sa fragilă, o fiinţă vegetală, ea se hrăneşte cu această substanţă proaspătă pe care ştie să o administreze foarte bine, îi place să se alinte, să cerşească grija pentru sine, grijă pe care ea a avut-o mereu pentru ceilalţi. Nu cred în femeia care declară că nu se pricepe la nimic. E doar o lipsă de educaţie şi exerciţiu.

- Mi-a plăcut explicaţia ta, pentru că răspunde curiozităţii mele dintotdeauna faţă de condiţia femeii. Pentru că nu e o explicaţie convenţională sau tendenţioasă. Dar m-a alarmat mărturisirea: "Orice prezenţă masculină îmi aminteşte că sunt femeie şi mă pune în gardă." În dialogul nostru contează pentru tine faptul că sunt bărbat? Masculinitatea mea (biata mea masculinitate, la cei peste şaizeci de ani pe care îi am) te face să cochetezi, să nu fii sinceră până la capăt? Cum să procedez ca să fiu sigur că îmi spui adevărul, tot adevărul şi numai adevărul? Să mă deghizez în femeie?

- Adevărul! Nu vom discuta în termeni filosofici, dar adevărul meu e atât de subiectiv… Dacă ai fi femeie, dialogul nostru ar avea o cu totul altă formă. Poate mi-ai fi cerut reţeta ciorbei despre care-ţi vorbeam. Dar, cine ştie, poate îmi vei adresa uneori întrebări pe care mi le-ar fi adresat şi o femeie, sau, poate, pe care mi le-aş adresa eu însămi. Recunosc, curiozităţile tale mă determină să îţi răspund cu o sinceritate care mă surprinde şi pe mine. De fapt, curiozitatea e reciprocă, a ta, să ştii cum este o femeie, adică eu, a mea, ce gândeşte un bărbat, adică tu. Când am hotărât să intru în acest rol, am făcut-o pentru a pătrunde mai bine în propria-mi fiinţă, aproape terapeutic, dar şi pentru a stârni curiozităţile unui bărbat, pe care le bănuiam, fără a avea siguranţa, însă, că e aşa.

După natura dialogului nostru, câteodată cochetez cu tine, chiar spunându-ţi adevărul. Cochetez pe un alt ton decât cel din tren, cel pe care mi-l ceri tu şi pe care îl accept pentru că face parte din "arsenalul" meu. Jocul acesta subtil de cuvinte, de a şti cum este o femeie în intimitatea ei, vine, cu siguranţă, din partea unui bărbat care încă îşi asumă masculinitatea, în familie, între prieteni, pe stradă, când scrie. Dacă aş simţi o clipă că nu ar fi aşa, te-aş trata cu compasiune şi am fi povestit despre preţul morcovilor şi al sfeclei roşii. Nu ar exista imboldul povestirii, iar eu nu aş avea vreun motiv să-mi amintesc, sau să mă gândesc la mine ca femeie.

Bărbatul care mă pune în gardă, trebuie să se manifeste într-un joc al inteligenţei. Dacă nu o face, gesturile mele, odată declanşate, sunt aceleaşi, dar redirecţionate. Aş fi ipocrită să afirm că nu mă interesează acest lucru, e ca o verificare periodică a gradului de umiditate din atmosferă. Când oglinda devine inamicul numărul unu, când stările angoasante se repetă, simţi nevoia să respiri şi să te verifici prin ceilalţi, iar când spun asta, mă gândesc nu doar la bărbaţi. Simţul estetic al unei femei este cel mai credibil pentru o altă femeie, dar ca să-ţi verifici forţa de a seduce, senzualitatea, trebuie să te supui unui joc în care este implicat cel puţin un bărbat.

Din volumul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie