Un roman despre singurătate, un omagiu adus femeii/ Stelian Ţurlea în dialog cu Radu Ţuculescu
Radu Ţuculescu (romancier, dramaturg, publicist, traducător), născut la 1.01.1949, Tg.Mureş , crescut la Reghin. Absolvent al Conservatorului Gh.Dima - secţia vioară. A publicat romane, volume de povestiri, de teatru, de publicistică. A tradus volume de poezie şi proză elevţiană de expresie germană.
Dintre romanele publicate amintim: Degetele lui Marsias (Ed. Dacia, 1985); Umbra penei de gîscă (Ed. Dacia, 1991); Povestirile mamei bătrîne (Ed. Cartea Romanească, 2006); Stalin cu sapa-nainte! (Ed. Cartea Romanească, 2009); Femeile insomniacului (Ed. Cartea Romanească, 2012). Volume de teatru: Ce dracu se-ntîmplă cu trenul ăsta? (Ed. Eikon, 2001); Bravul nostru Micşa (Ed. Eikon, 2010). Cărţile lui sînt traduse în germană, franceză, cehă, maghiară.
- Editura care a publicat cel mai recent roman al dvs, "Femeile insomniacului", scrie că "orice femeie îşi va dori să cunoască un bărbat ca Septimius Ilarie şi orice bărbat şi-ar dori să semene, măcar puţin, cu acelaşi Septimius Ilarie." Credeţi că se va întâmpla aşa, ori e vorba de un păcat al orgoliului?
- Eu cred că în diverse momente ale lecturii romanului, cititoarea ori cititorul ar putea dori acest lucru... Septimius Ilarie este un personaj aparte, pe care-n viaţa de zi cu zi nu-l poţi întîlni prea des. Un bărbat care ştie să asculte, ştie să dea sfaturi, să nu fie agresiv nici verbal nici în gesturi, e extrem de discret, care cultivă prietenia în sensul cel mai bun (uneori exagerat de bun...) al cuvântului, care se străduieşte să fie cât mai puţin "vizibil" cu putinţă, care nici din punct de vedere fizic nu iese în evidenţă şi cu toate aceastea... emană o personalitate puternică, demnă de a fi îndrăgită... Desigur, puţintel orgoliu există, cum bine aţi intuit. Dar este vorba doar despre un...orgoliu artistic.
- Care este istoria "Femeilor insomniacului"?
- Era 23 aprilie 1999, eram cu o bursă de mai lungă durată la Basel, pe malul Rinului, eram singur, cât se poate de singur şi atunci am primit vestea. Tiberiu Iancu, prietenul meu, murise subit, în timp ce şedea în fotoliu, fuma, îşi bea paharul cu rachiu alb şi urmărea un meci de fotbal la televizor. Vestea m-a bulversat complet. Ştiu că am cumpărat o sticlă de vodcă (rachiu alb n-am găsit în Basel....) şi m-am pus în iarba de pe malul fluviului şi, încet, amintindu-mi... am terminat sticla şi pachetul de ţigări fără filtru şi atunci am hotărât să scriu un roman despre acest om de excepţie. Şi tot atunci m-am lăsat de fumat, el fuma aproape trei pachete fără filtru pe zi... Un roman despre singurătate, una care se naşte chiar şi când ai prieteni în jur. Un omagiu adus femeii, feminităţii dacă vreţi. Un roman despre erotism, unul lipsit de lascivităţi, de agresivităţi pornografice. Un erotism fin, chiar subtil, uneori atins de dâre de umor...aşa cum îl şi practica Tiberiu Iancu adică Septimius Ilarie...
- Autobiografia are vreun amestec în acest roman?
- Desigur că are. Sunt câteva "întâmplări" al căror "erou" am fost eu şi nu Tibi... Dar mă abţin a le dezvălui. Pot să vă spun doar că, pe vremea studenţiei, când ne adunam câţiva să cântăm jazz, eu am fost cel care am născocit cuvântul a bluza. Eram nebun după blues. Şi-acum să bluzăm puţin, obişnuiam adesea a le propune colegilor...
- Se spune despre dvs că sunteţi unul dintre cei mai "muzicali" prozatori. Ce rol a jucat muzica în viaţa dvs? Chiar şi în cel mai recent roman al dvs, bluesul are un loc aparte...
- Un rol important, aş putea spune. Aşa, ca într-o bună lucrare muzicală, eu cred că şi proza trebuie să fie construită în diverse ritmuri, să aibă tonalităţi majore dar şi relative minore, să aibă atmosferă, surprize, accente diverse, un motiv de câteva "note" care apoi începe să se dezvolte pe diverse voci... desigur, toate acestea şi în funcţie de subiectul tratat. Pentru mine, subiectul este cel care impune forma. În Femeile insomniacului , bluesul joacă un rol aparte. Eu consider bluesul un dans al solitarilor, lipsit de agresivitate sexuală, spre deosebire de tango, de exemplu, care e vulcanic, incitant erotic, chiar agresiv uneori, inflamabil. Bluesul e dansul de o discretă senzualitate, adesea atins de tristeţe, căci sigurătatea nu poate fi mereu veselă...! Şi aş mai spune ceva. Fiecare întîmplare nu e scrisă doar... de dragul întâmplării. Fiecare îşi are rostul ei în compunerea personajului. Fiecare mai adaugă o linie la portretul acestuia. Aşa cum nici piesele de blues nu sunt alese deloc...întâmplător. Au semnificţia lor în contextul dat...
- Criticii spun că faceţi parte din categoria de prozatori rari greu de încadrat într-o formulă. Dvs aveţi o explicaţie?
- Poate tocmai şi datorită structurii mele muzicale. Eu nu am făcut parte din niciun cenaclu, din nicio mişcare ori "grupare" literară. Am fost, la un moment dat, cum spune Monica Spiridon, cooptat de optzecişti, ceea ce nu m-a deranjat. Dar nu am putut fi fixat în nişte pioneze anume... Nici în cele textualiste , nici în cele postmoderniste... Poate e o banalitate ce vă spun, dar eu mi-am scris (şi îmi scriu în continuare...) romanele şi povestirile aşa cum simt în momentul respectiv că e cel mai bine să o fac... Scriu aşa cum mi-o "cer" subiectele, ele îşi impun forma, ritmul, tonalităţile...
- Scrieţi şi cronică teatrală, sunteţi autorul unor piese de teatru de succes. Care este relaţia dvs cu teatrul?
- Când eram student la conservator, am înfiinţat o trupă studenţească de teatru şi pantomimă , pur şi simplu aşa mi-a venit... peste noapte. Nu făcusem niciodată pantomimă dar văzusem filmul Copiii paradisului care mă impresionase profund... Am montat multe piese scrise de mine, dar şi din repertoriul internaţional. Apoi a venit momentul când mi-au fost interzise montările, nu am vrut să le mai supun cenzurii, celor care veneau să "vizioneze" şi care nu citiseră în viaţa lor o piesă de teatru... Aşa că am renunţat la teatru şi abia în 2001 am publicat un prim volum...Totuşi, cu pantomima am avut noroc şi... am reuşit să ieşim dincolo, să vedem festivaluri internaţionale extraordinare de teatru. Cei de la partid care trebuiau să aprobe plecările, râdeau de noi şi ziceau, printre hăhăituri: "...pe Ţuculescu şi gaşca lui de strâmbaci, îi putem lăsa, că nu zic nimic pe scenă..." Iar eu îi asiguram , în mod cât se poate de serios (şi imbecilii o luau de bună...), că noi suntem în stare să facem pantomimă şi... în limba germană, şi în olandeză, chiar şi în franceză ori...maghiară!
- Ce vă este mai aproape de suflet: proza sau teatrul?
- În clasa a patra am scris primul meu "roman" ! Îl am şi acuma, un caiet fără linii în care am scris cu creionul Aventurile vasului Elba, despre piraţi, comori, insule, tot tacâmul. La Reghin, unde am crescut, nu era nici teatru, nici televizor... În schimb, era marea bibliotecă a tatălui meu şi radioul la care ascultam, cu sfinţenie, teatru la microfon. Oricum, teatru am scris târziu, doar în studenţie. Apoi doar după 1990. Proza e pentru mine ca... o soţie (una constant capabilă de surprize) iar teatrul... ca o amantă...
- Care sunt maeştrii dvs in literatură?
- Scriitorii ruşi, latino-americanii, dar şi englezi, italieni, francezi ori... japonezi! Toţi cei care m-au captat cu scrierile lor, m-au emoţionat, m-au... incitat să scriu în continuare...