Ce rămîne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha (I)/ de Mircea Mihăieş
Mircea Mihăieş propune cu acest nou volum nu atît o analiză a operei lui Faulkner, cît mai curînd un portret psihologic, moral şi estetic al scriitorului sudist. Eseul identifică mecanismele literare prin care un autor devenit exponent al unui loc şi al unei culturi anume, nostalgic după acea lume pierdută, neacomodat la valorile civilizaţiei moderne, a reuşit să fie, vreme de cîteva decenii, una dintre efigiile prozei moderniste şi un stilist de o incontestabilă originalitate. Altfel spus, studiul încearcă să determine complicata relaţie a lui Faulkner cu modernitatea, avînd în vedere faptul că personajele sale sînt indivizi din lumea rurală, cu un limbaj şi un comportament caracteristice acelui mediu, pe cînd modernitatea e aproape prin excelenţă născută din nevoile de exprimare ale civilizaţiei urbane. Această inadecvare structurală este doar una dintre enigmele scrisului faulknerian. Începînd prin a ne spune o poveste, Faulkner "ajunge să ne confrunte cu un tratat despre însuşirile - despre cedările, căderile, eşecurile şi prăbuşirile lamentabile - ale fiinţei umane".
Mircea Mihăieş este profesor de studii americane şi britanice la Universitatea de Vest din Timişoara şi redactor-şef al revistei Orizont. Dintre volumele publicate la Editura Polirom: Femeia în roşu (în colab., 2003, 2008, 2011), Viaţa, patimile şi cîntecele lui Leonard Cohen (2005), Cortina de ceaţă (în colab., 2007), Metafizica detectivului Marlowe (2008), Despre doliu. Un an din viaţa lui Leon W. (2009), Ultimul Judt (2011).
Între 1942 şi 1948 William Faulkner n-a publicat nicio carte. Deşi a continuat să scrie, ceva decisiv se întâmplase cu lumea, cu editurile, cu el. Anii celui de-al Doilea Război Mondial aduseseră mai multe schimbări decât întreaga perioadă de după 1920. Se intrase într-o altă logică istorică, se scria şi se citea în alt fel decât până la începerea războiului. Deşi abia împlinise cincizeci de ani, scriitorul părea să aparţină trecutului îndepărtat. Prim-planul era acaparat de-un grup de scriitori tineri, carismatici, perfect adaptaţi necesităţilor momentului. J.D. Salinger, Saul Bellow, Norman Mailer ocupaseră deja poziţiile de onoare, iar Truman Capote, William Styron şi John Hawkes se pregăteau şi ei să dărâme ce mai rămăsese din reputaţia generaţiei anterioare.
Pierderea de vizibilitate era compensată - în cazul lui Faulkner - de-o ameţitoare serie de premii şi celebrări. Dar el nu-şi dorea onoruri. El dorea să facă bani. Spaima de bătrâneţe, sentimentul acut al extincţiei, insatisfacţiile profunde - de la cele morale la cele sexuale - l-au ţinut prizonierul unei nevroze fără sfârşit. Certurile din familie, iritarea faţă de stilul de viaţă pe care-l ducea ("trăia ca un parazit, profitând de largheţea unei edituri din New York" (Karl, R. Frederick, William Faulkner. American Writer, Ballantine Books, New York, 1989, p. 765) - notează unul din biografii săi), incapacitatea de a-şi juca onorabil rolul de tată şi soţ l-au aruncat, ca de obicei, în braţele alcoolului. Contractele neclare cu Hollywoodul în privinţa cărţii-scenariu A Fable nu contribuiau deloc la domolirea demonilor care-i măcinau nervii şi sănătatea.
Publicarea, în aprilie 1945, a antologiei comentate The Portable Faulkner a contribuit decisiv la "clasicizarea" scriitorului. Reevaluările pe scară largă, adoraţia unora din influenţii reprezentanţi ai New Criticism (Robert Penn Warren şi Cleanth Brooks), influenţa colosală asupra scriitorilor francezi ai momentului nu îi aduc, totuşi, liniştea necesară creaţiei. Se complace într-o viaţă aventuroasă, galopând nebuneşte la vânătoare, în încercarea de a scăpa de existenţa plicticoasă la care era condamnat. Un alt biograf vorbeşte despre "comportamentul de alcoolic"( Parini, Jay, One Matcheless Time. A Life of William Faulkner, HarperCollins Publishers, New York, 2004, p. 293), despre căutarea, cu orice preţ, a situaţiilor primejdioase. Un episod neplăcut - o involuntară jignire adusă cărţilor lui Hemingway - nu contribuie prea mult la atmosfera calmă în casa din Oxford. Dacă mai punem la socoteală dificultatea, lentoarea şi incoerenţa manuscrisului la care lucra în chinuri, A Fable, avem un tablou sumbru şi o serie de "scenete" pe care nici chiar un actor mai dotat pentru mimarea fericirii decât Faulkner nu le-ar fi putut administra corespunzător.
Vara lui 1947, când împlineşte cincizeci de ani, agravează tot ceea ce părea a fi începutul de bătrâneţe al unui alcoolic. Obsesia banilor - necesari mereu, dar care nu i-au lipsit niciodată chiar cu totul - e mai degrabă o componentă psihologică a unei personalităţi ce visa la stabilitate şi predictibilitate, dar care făcea tot ce-i stătea în puteri pentru a submina precarele puncte de sprijin. Această obsesie "trebuie privită ca măsura fluctuaţiei sentimentelor de stabilitate, valoare şi sacrificiu în lume. N-a existat o relaţie tangibilă între felul în care-şi vedea Faulkner situaţia financiară şi felul în care era ea în realitate. Era doar un barometru al stărilor lui de spirit, o încercare de a-şi controla soarta în lume, o modalitate de a-şi apăra reputaţia, puterea lui, realitatea lui. De-o bună bucată de vreme nu mai scrisese nimic consistent, simţindu-se înlăturat, singur, neglijat (chiar dacă realitatea propriu-zisă nu corespundea acelor sentimente). Tot ce-l mai ţinea în poziţie de luptă era perspectiva banilor. Banii erau lucrul de care avea acum nevoie pentru a se simţi bine, întreg, important, plin de succes" (Ibidem, p. 296).
Nimic din ce-l înconjura nu-l împingea în această direcţie.