Claudiu Turcuş: „Criticul nu depinde decât de calibrul său intelectual, de puterea de muncă”/ de Stelian Ţurlea

- Admirabilă cartea dumneavoastră de debut, "Estetica lui Norman Manea", înainte de toate pentru că pare o abordare cinstită, care se opune unor stereotipii prin argumente. V-aţi ocupat, constat din scurtul CV, de mai mulţi ani de literatura exilului românesc. De ce aţi ales să debutaţi cu o carte despre Norman Manea?

- Totul a început în 2004 când am intrat în contact cu cărţile lui Norman Manea. Eram în ultimul an de facultate şi citisem romanul difuz-autobiografic Întoarcerea huliganului & eseurile despre totalitarismul românesc din Despre clovni: Dictatorul şi Artistul. Mi s-au părut, în primul rând, diferite. Aveau o accentuată amprentă central europeană, pe care nu o mai regăsisem în literatura română postbelică. Asocierea cu Czesław Miłosz, György Konrád, Imre Kertész, Aharon Appelfeld sau Bruno Schulz mi se părea izbitoare. Fireşte, observaţia asta aveam să descopăr că nu-i decât un clişeu exportabil al receptării scriitorului. Dar pentru mine efectul ei a fost decisiv. În 2007, când îmi alegeam tema cercetării doctorale, am oscilat între Norman Manea şi Gheorghe Crăciun. Autorul optzecist mă atrăgea tot prin plurivalenţă: era un prozator experimental, un teoretician subtil, un eseist percutant. Ne părăsea prematur chiar în acel an, aveam în faţă opera "definitivă", mi-ar fi plăcut să-i dedic un studiu pe care consider că-l merită deplin. L-am ales, în schimb, pe Manea. A fost o alegere intuitiv-empatică, ştiam prea puţine despre receptarea lui străină, nu anticipam amploarea bibliografiei. De fapt, acesta este şi motivul pentru care mi-ar fi fost imposibil să mă ocup pe îndelete de cartografierea exilului literar românesc (de altfel, un proiect distinct). În Estetica lui Norman Manea, am preferat să contextualizez şi să înţeleg până la capăt universul imaginar şi amplitudinea etică a acestui autor român, unul dintre puţinii deveniţi universali nu doar prin traducerea în peste douăzeci de limbi, cât prin comentarea intensivă o cărţilor sale în spaţiul european şi american.

- Dacă este să dau crezare semnalărilor elogioase de pe coperta a patra - şi nu văd motive să nu dau crezare! - cartea dumneavoastră nu numai că are meritul pionieratului, dar vă şi recomandă drept un foarte înzestrat tânăr critic, atent la detalii şi nepărtinitor. Cum aţi prezenta dumneavoastră înşivă, în câteva fraze, acest debut editorial?

- Fiind prima monografie dedicată subiectului - nu-i vorba doar de spaţiul românesc - s-ar putea spune, fireşte, că are "meritul pionieratului". Afirmaţia este măgulitoare, dar constituie doar premisa unei judecăţi de valoare. Altfel, toate cărţile ce abordează pentru prima dată un subiect sunt, fatal, "pioniereşti". Eu sper ca meritul ei să fie exegetic, să reprezinte o contribuţie onestă, frecventabilă pentru viitorii cercetători. Am încercat să dau volumului o formă narativă, epurată de preţiozităţi academice. Două lucruri mi s-au părut esenţiale: documentarea direct la sursă (am lucrat două luni chiar în arhiva personală a lui Norman Manea de la Bard College, New York) şi accesibilitatea manuscrisului (cititorul nu este decât în mod excepţional un specialist în domeniu). În prima parte propun o incursiune în universul literaturii rafinat-crepusculare a autorului Plicului negru, iar în a doua comentez eseurile din Despre clovni şi bântui o întreagă "arhivă inoportună" pentru a reconstrui trei scandaluri publicistice spectaculoase unde Manea fusese protagonist (prefer să nu le divulg, au savoarea lor amară).

- Ce v-a marcat cu deosebire în perioada 2007-2009, în care aţi fost cronicarul revistei "Vatra"?

- Invitaţia de a scrie constant pentru Vatra m-a onorat. O consideram şi o consider încă cea mai valoroasă revistă culturală românească apărută lunar. A fost o perioadă esenţială pentru formarea mea. Suferind de anacronismul fidelităţii, încă n-am încheiat această colaborare, însă odată cu debutul la Observator cultural,în Vatra semnez, din păcate, tot mai rar. Singurul inconvenient l-a reprezentat absenţa vizibilităţii. Pentru critica de întâmpinare faptul este capital. Cum revista avea o difuzare deficitară, iar unele numere apăreau cu întârziere ajungeam uneori să îmi public cronicile (ulterior apariţiei printate) pe blogul revistei Cultura, unde mai scriam sporadic.

- Cum vedeţi, din liniştea creatoare a proviniciei, viaţa literară şi mai ales lumea criticii literare?

- Mă încăpăţânez să cred că nu sunt deloc provincial. Trăind la Cluj, mă alint, adesea, cu gândul că sunt un cosmopolit marginal. Nu resimt Bucureştiul ca centru decât în sensul foarte particular al audienţei. Frustrarea cea mai mare ar fi că, inevitabil, devin inaccesibile anumite evenimente culturale. Altfel, criticul nu depinde decât de calibrul său intelectual, de puterea de muncă. Iar dacă "provincialul", inclusiv cel bucureştean, urcă în avion spre bibliotecile din Londra, Roma, Paris sau New York descoperă că viaţa noastră literară - amestecată şi cu totul insignifiantă de la distanţă - se cere permanent reinventată. Bătrânul sincronism lovinescian nu-i doar o snoavă teoretică.

- Credeţi că tinerii critici ca dumneavoastră, care vă alăturaţi altora la fel de competenţi, vor impune cât de curând altă imagine asupra literaturii române actuale şi un alt canon literar?

- Am publicat chiar în Vatra (nr. 3/2009) un studiu amplu despre Ce s-a întâmplat cu critica tânără în ultimii zece ani. Câteva dintre cărţile colegilor mei de generaţie au propus o imagine complementară, adesea alternativă asupra literaturii române din ultimul secol. Dacăaceastă imagine revigorantă, uneori originală se va şi impune,va decide timpul. Oricum, mizez pe discernământul istoriei literare. Vorbind precum strategii economiei, aş spune că truda criticilor e o investiţie pe termen mediu. Canonul? Aici lucrurile se complică. Oricum, el trebuie să fie discutat. Mircea Martin are dreptate. Dacă nu se discută, degeaba se face.

- Ce înseamnă literatura română în context european? Vă întreb pentru că v-aţi susţinut masteratul cu această temă. Aveţi în vedere să aprofundaţi subiectul în vreun studiu amplu?

- Dizertaţia mea de masterat abordează lirica erotică a lui Emil Brumaru. E drept că programul de masterat se numea Literatura română în context european. Corelarea literaturii române cu ceea ce se întâmplă în afara graniţelor noastre îmi pare fundamentală pentru relevanţa oricărei cercetări de critică literară. Tendinţele protocroniste, mitizările, autismul critic nu pot fi abolite decât printr-o contextualizare onestă măcar la nivel regional. Recent, am depus o aplicaţie pentru un proiect postdoctoral intitulat Subversiune, memorie, exil în romanul central-est european sub comunismul târziu.

- Cum se împacă scrierea creativă pe care o predaţi la Universitatea "Babeş-Bolyai" cu critica literară?

- Se împacă foarte bine mai ales că substanţa cursului este teoretică, centrată pe scrierea eseului critic. Nu avertizează Adrian Marino că "ideile sunt opere"?