Labirint/ de Radu F. Alexandru

L A B I R I N T (Love's Stories) fragment

GIULIA se ridică încet; se retrage, cu faţa spre DANA, câţiva paşi; revine; aprinde o ţigară; trage un fum; flacăra brichetei, în mâna întinsă, ridicată la nivelul umărului, rămâne aprinsă câteva clipe, între cele două femei, ambele cu privirea fixată asupra ei; pocnetul cu care închide capacul brichetei e suficient să le readucă pe cele două la realitate.

GIULIA: … L-am iubit şi-l iubesc. Dar nu putem continua.

DANA: De ce?

GIULIA: Nu pot trăi alături de un om cu care nu fac dragoste.

DANA: Ce te împiedică?!

GIULIA: … A dispărut plăcerea.

DANA: Învaţă-l.

GIULIA: El m-a învăţat pe mine.

DANA: Învaţă-l ce nu te-a învăţat, ce nu ştie.

GIULIA: Ştie tot. Nu e vorba nici de dotare şi nici de tehnică…

DANA: Dar?

GIULIA: … Despre starea cu totul aparte pe care o trăieşti doar în braţele omului iubit…

DANA: … Pot să-ţi pun o întrebare mai personală?

GIULIA: Tu poţi şi vreau să mă întrebi orice.

DANA: …O fată frumoasă ca tine ajunge azi mai rar să aibă prima experienţă sexuală abia la 21 de ani… Ceva parcă nu a fost în ordine… Ce ţi-a lipsit?… Ce nu ţi-a fost destul?

GIULIA: Timpul… Timpul să-mi las sângele să dea în clocot…

DANA: Îmi povesteşti?

GIULIA: Vrei?

DANA: … Da.

GIULIA: Vrei să stau goală în faţa ta?

DANA: … Mi-ar plăcea să te cunosc.

GIULIA: Până la capăt?

DANA: Te joci cu mine!

GIULIA: Mai m-ai întrebat odată.

DANA: Acum sunt sigură.

GIULIA: Da!… Nu… Nu ştiu… Nu depinde decât de tine…

DANA (fără să o spună, s-a decis să plece): … Am greşit cum m-am purtat cu tine. Am fi putut fi prietene, lucru la care nu m-am gândit niciodată, şi de prietenia noastră ar fi profitat şi mariajul vostru… Cred că încă nu-l cunoşti pe Dan… Dincolo de o sensibilitate cu totul aparte, e un om de care orice femeie ar avea nevoie…

GIULIA: Fugi! Ţi-e frică…

DANA (observaţia Giuliei e atât de corectă, încât nici nu mai trebuie comentată): Ai un copil şi ai un bărbat care te iubeşte. Nu te grăbi să pui punct la un capitol din viaţa ta, care poate să-ţi mai aducă multe bucurii.

GIULIA: Mama a murit la naştere…

DANA: … Mama cui?!

GIULIA: Mama mea a murit când m-a născut.

DANA: Ne-ai prezentat o femeie şi ne-ai spus…

GIULIA: Tata o iubea mult pe mama, s-a bucurat când a rămas însărcinată, dar i-a spus doctorului că dacă, Doamne fereşte, va fi vreo problemă la naştere, mama e cea care trebuie salvată. Lucrurile s-au petrecut pe dos, eu am luat locul în inima lui şi, după un an de zile, s-a recăsătorit, ca să-mi dea o "mamă" care să mă crească. Aşa că eu nu am ştiut că mama mea nu este mama mea. Am aflat-o mai târziu, când copiii de pe stradă mi-au azvârlit-o ca pe o flegmă în faţă, fără să-mi spună şi de ce eram vinovată.

DANA (fără să ştie încă, gândul de a pleca i-a ieşit din minte): Când a fost asta?

GIULIA: La nouă ani. Atunci m-am îmbolnăvit prima dată...

DANA: De ce?

GIULIA: O iubeam mult pe mama mea care, peste noapte, nu mai era mama mea.

DANA: De tatăl tău nu erai la fel de legată?

GIULIA: M-a minţit. Era bărbatul unei străine.

DANA: Nu le-ai spus a lor tăi ce s-a întâmplat?

GIULIA: N-am spus un cuvânt nici celei căreia continuam să-i zic "mamă", nici lui tata, nici doctorului. Eram orfană, boleam fără să-mi revin şi nu ştiau ce să-mi mai facă. Într-o zi mi-a fost rău, mă sufocam, am fugit în pădurea de lângă casă. Acolo am deschis gura şi am urlat cu toată puterea… Pe urmă, urletul a rămas cu mine. Fugeam în pădure tot mai adânc, să nu m-audă nimeni, şi urlam până nu mai ştiam de mine. Mă întorceam acasă stoarsă, dar liniştită. O linişte care niciodată nu ştiam cât va dura. Atunci m-am decis să fug…

DANA: O clipă.

GIULIA: … M-am oprit la Montréal, la nişte rude pe care nu le văzusem în viaţa mea …

DANA: Giulia…

GIULIA: Da?

DANA: … Nu te supăra… Ce-mi spui acum e adevărat sau e aşa… o poveste pe care o spui pentru mine?

GIULIA: Mai pe şleau, mă întrebi dacă te mint?

DANA: Nu minţi, sigur că nu minţi, dar… Lasă-mă să-mi trag sufletul…

GIULIA: Mai avem puţin…

DANA: Şi ajungem?...

GIULIA: Unde ţi l-ai dorit… Când nu va mai rămâne un voal pe mine şi ai să fii liberă să optezi…

(Tăcere imensă, fără sfârşit.)

DANA (voce joasă): … Cred că e mai bine să plec…

(GIULIA nu pare să înregistreze cuvintele DANEI.

DANA nu se mişcă de pe loc.

GIULIA se apropie încet de DANA, cu ochii în pământ, ca şi cum nu ar vedea-o; rămâne o clipă nemişcată, apoi o cuprinde pe DANA, cu o mişcare bruscă, într-o strânsă îmbrăţişare.)

GIULIA (în şoaptă, la urechea DANEI): … Vreau să ştii… Să înţelegi…

(O clipă de nemişcare; o scurtă ezitare.

Apoi braţele DANEI se ridică încet şi răspund îmbrăţişării GIULIEI.

Mai târziu, GIULIA îi cuprinde capul DANEI în palme, îl fixează în faţa ochilor ei; o priveşte îndelung; obrazul DANEI rămâne într-una din palmele ei; cu cealaltă palmă începe să o mângâie: pomeţii, bărbia, nasul, fruntea, sprâncenele, părul - mişcare extrem de lentă şi de uşoară, aproape că nu suntem siguri că o şi atinge.

Se lasă amândouă jos, pe podea, în capul oaselor; una lângă alta.

DANA în braţele GIULIEI.)

GIULIA: … S-a întâmplat când trăiam cuc la Montreal, băteam toată ziua străzile, mă simţeam la adăpost în mulţimea care n-avea habar şi nu-i păsa de mine, şi începusem să mă obişnuiesc cu pustiul şi să uit ce-am lăsat acasă, şi într-o zi am spus hai să văd dacă mai pot s-o fac aşa cum o făceam eu în pădure… Am ales cea mai aglomerată staţie de metrou. M-am lipit de stâlpul central. Şi am scos cel mai puternic urlet care s-a auzit vreodată… O mulţime de oameni care, toţi deodată, fug în toate direcţiile, departe, cât mai departe de cea care urlă după ajutor… Am căzut în genunchi, fruntea lipită de dalele de ciment, şi am început să plâng, înconjurată de toată singurătatea din lume. Am rămas acolo până când o mână s-a lăsat pe umărul meu şi un om m-a întrebat dacă mă doare ceva, am nevoie de un doctor, vreau să mă ducă la spital… Un singur om: Frédérique… Am rămas la ea o săptămână… Nu mi-a pus o întrebare. A avut grijă de mine ca şi cum i-aş fi fost soră mai mică sau cea mai bună prietenă şi pe urmă mi-a spus că pleacă într-o expediţie în America de Sud, era etnolog… Am plecat cu ea… Fără să stau o clipă pe gânduri, era singurul lucru pe care puteam şi eram datoare să-l fac.

(GIULIA se mişcă încet, ca şi cum o mişcare prea bruscă ar putea să o perturbe, să o scoată pe DANA din starea de abandon în care a intrat de câteva minute bune.

Au ajuns faţă în faţă.)

GIULIA: … Întreabă-mă.

DANA: … Îmi dai voie?

GIULIA: E dreptul tău. Întreabă.

DANA: … De ce?

GIULIA: Încă o dată!

DANA: De ce?

GIULIA: Asta e întrebarea: "De ce-am plecat?"! Răspunsul?!

DANA (neagă încet din cap)

GIULIA: Nu ştii?!

DANA: Nu.

GIULIA (începe să râdă): Nici eu nu-l ştiu… N-a existat nici un motiv raţional pentru care să fi luat hotărârea pe care am luat-o. Frédérique mi-a spus ce program are, nu m-a întrebat dacă vreau să vin cu ea, nu m-a invitat; iar pe mine nu mă lega nimic de ea şi nu aveam de ce s-o urmez ca o umbră.

DANA: A fost singurul om care nu a fugit de tine...

GIULIA: Care m-a întrebat cum poate să mă ajute. Recunoştinţa ar fi fost acolo la locul ei, dar era vorba de altceva… Despre care nu ştiam nimic, n-aveam habar că zace-n mine şi căruia nu puteam să nu-i dau ascultare.

DANA: Premoniţie?

GIULIA: Nu ştiu cuvântul… Fapt e că am simţit că trebuie să plec în acea călătorie iniţiatică, la capătul căreia să aflu lucrul care dă sens vieţii mele.

DANA: L-ai aflat?

GIULIA: … Iubirea.

DANA: … Frédérique!

(GIULIA o întinde pe DANA pe spate.

Se apleacă uşor, se prelinge, se aşterne peste ea. Îi prinde ambele mâini, degetele le sunt încrucişate, şi i le îndepărtează de corp, în cruce.

Capetele sunt apropiate, feţele lipite una de alta.

Nici o mişcare; nici o respiraţie.

Schimbul de replici între cele două femei, la început o respiraţie, un murmur se răspândeşte, stereo, în fiecare colţ al sălii. Nu este vorba de o înregistrare în clar; să ne imaginăm, mai curând, un dialog al gândurilor, al stărilor, cu toate ezitările, bâlbele, reluările şi căutările inerente, cu sunetele, cu acordurile muzicii care vin peste noi atât de neaşteptat.)

Din volumul de Teatru, în pregătire la Editura Cartea românească
617

07_Teatru în serial

Românica

Radu F.Alexandru

Românica (Tsunami) este o comedie spumoasă, un pamflet, în esenţă politic, care amendează moravurile din "minunata lume nouă", apărută în nesfârşita tranziţie autohtonă. O lume coruptă, faţă în faţă cu o lume uşor coruptibilă, adulter, şantaj, viciu sunt tuşele groase care desenează portretele personajelor, rupte din realitatea imediată. Rezonanţa titlului, un diminutiv al României - deja instalat confortabil în vocabular - dezvăluie intenţiile satirice ale piesei, trezeşte zâmbetul, încă din faţa afişului, dar numeşte, de fapt, o ţara paralelă, imorală şi amorală.

ROMÂNICA (Tsunami) - fragment

(NEACŞU scoate de sub haină şi pune pe masă revolverul. PUŞA rămâne cu ochii căscaţi la armă)

MAXIM:Păi, ce-au făcut, fratele meu, te-au castrat?

PUŞA (îşi revine): Ăsta ce mai e?

MAXIM:Nu se vede? Organul masculin a lu' dom' ministru!

DELIA:Armamentul din dotare.

PUŞA (NEACŞU): Vă obligă să umblaţi cu astea-ntre picioare?! (Râde) Mă, Rambo, dar unde-i pericolu', cin-v-atacă?! Lumea dă cu "Huo!", cu "Ruşine!", cu "Hoţii!", dar mâna pe pietre încă n-a ajuns să pună …

NEACŞU:Te poţi trezi când ţi-e lumea mai dragă cu-n hoţ sau cu-n nebun în casă …

DELIA:Să nu-ţi închipui că-i o plăcere…

PUŞA (NEACŞU, semn revolver): A apărut şi-n actu-ntâi ?

NEACŞU:Dorm cu el!

PUŞA:Bietul de tine! Voi de unu' Cehov aţi auzit?

NEACŞU:P-asta de l-a pus Putin la Gazprom?

PUŞA:Nu ştiu, dar omu' are o teorie cum fac pac pistoalele din actu-ntâi … Te rog frumos, ia-l să nu-l mai văd! Te apăr eu cu corpul meu, dacă e un pericol!

DELIA (revolverul într-un sertar): Gata, a dispărut! (Spre ceilalţi) Dans?

PUŞA:Nu încă… (Vine "şerpuind" spre NEACŞU, îşi apropie mult faţa de el, îl adulmecă, îl mângâie cu vârful degetelor.) Chiar dormi cu jucăria aia în pat?... Aşa de singur?... Aşa de neajutorat?... (Ia de la gât o eşarfă şi i-o înfăşoară în jurul capului, peste ochi.) Câtă forţă şi câtă slăbiciune!

(PUŞA îi ridică lui NEACŞU mâna deasupra capului şi, ghidându-l cu grijă, îl împinge încet în două piruete. NEACŞU se supune fără să crâcnească. Îl opreşte; îl mângâie cu vârful degetelor; aceeaşi mişcare cu vârful buzelor. NEACŞU întredeschide gura. PUŞA îl sărută uşor. NEACŞU mai vrea un sărut; o caută pe PUŞA cu buzele întinse. Puşa scoate din buzunar o cutiuţă, o deschide şi ia pe vârful degetului praf din cutie; îl ţine pe NEACŞU de eşarfă aproape de ea şi îi aplică praful pe dinţi. NEACŞU are o clipă de împotrivire, după care se lasă în voia femeii.

MAXIM ia cutia din mâna Puşei, îşi pune praful alb pe pumnul strâns şi

aspiră pe ambele nări. Îi oferă Deliei o doză; DELIA aspiră şi ea.)

PUŞA (încet, la ureche): Vals, monsieur!

(PUŞA fredonează câteva acorduri, îl cuprinde pe NEACŞU cu ambele mâini şi schiţează câţiva paşi; îi dă drumul, face un pas înapoi. NEACŞU fredonează melodia mai departe, încă o măsură-două, se opreşte, îşi scoate eşarfa de pe ochi, îi priveşte cu atenţie pe cei trei, chipul i se luminează cu un zâmbet cald.)

NEACŞU:Ce frumoşi sunteţi!... Cât mă bucur că suntem împreună!

(Începe să râdă, la început mai stăpânit, apoi hohotele devin tot mai puternice: îi priveşte pe cei trei şi le râde în faţă, arătându-i pe fiecare cu degetul - hohote de râs şi gest cu care cei trei, la rândul lor, îi răspund.)

PUŞA (râde, se hârjoneşte cu ceilalţi trei, dar în joaca ei se simte nota de luciditate cu care controlează jocul): De când am venit mă uit la voi şi mă tot întreb pe care o să-l lase primul baierele şi-o să-şi dea drumul …

DELIA, NEACŞU, MAXIM (arătându-se unul pe celălalt): El!... Ba el!... Ba el!

PUŞA (NEACŞU; plină de căldură): Cum te simţi cu coarnele astea de lopătar pe cap!

DELIA (aplaudă ca la o glumă bună): Lopă-ce?

NEACŞU:Lopă-care?

PUŞA:Lopăţică! Nu-i aşa că vreţi să mă ţineţi de proastă până la calende?…

DELIA:Cel puţin!

MAXIM:Pân' la calendele calendelor!

PUŞA (trece de la unul la altul, se joacă cu ei, toţi la fel de bine-dispuşi şi de relaxaţi): M-aţi adus aici pe sus, îmi băgaţi pe gât tot felul de baliverne şi vă închipuiţi c-o s-ajungeţi… De fapt, unde vreţi să ajungeţi?! Pe unde vă gândiţi voi să scoateţi până la urmă cămaşa?!

DELIA:Iubito, nu înţeleg nimic: despre: ce vorbeşti?!

PUŞA (o loveşte peste fese, ca pe un copil neascultător): Ei, poponeţ, poponeţ, eşti picată din lună şi n-ai habar despre ce vorbesc! (NEACŞU) Să nu-mi spui că n-ai vrut să-i tulburi pe porumbeii ăştia şi-ţi mănânci ficaţii de unul singur… (Îi ia de braţ pe DELIA şi pe MAXIM şi vine cu ei în pas de dans în faţa lui NEACŞU.) V-am dat în gât pe toţi trei!

MAXIM ("soprană"): Ha-ha-ha!

PUŞA:Nu te grăbi: castrarea începe cu el… (NEACŞU)

DELIA:Delirezi! Supradozele or să te dea gata!...

PUŞA:Bravo, eşti optimistă! Până una alta, însă, i-am informat pe cei de la partid de planul vostru…

DELIA:Ce plan?!

NEACŞU:Care plan?!

PUŞA:… aşa cum l-am auzit din guriţa lui Doru! El te iubeşte pe tine. Şi tu-l iubeşti pe el. Şi el o să vină să-i ceară soţului tău mâna ta. Dacă soţul tău i-o dă, divorţezi şi te măriţi cu soţul meu. Dacă soţul tău nu-i dă mâna ta, soţul meu şi cu tine fugiţi unde vedeţi cu ochii, în ospitaliera noastră UE!

(MAXIM umblă în neştire, îşi trage palme peste obraji. NEACŞU o priveşte pe PUŞA în faţă şi râde cu poftă)

PUŞA:Ţi-a plăcut?

NEACŞU:Super!… O mai spui o dată?

PUŞA:Las', te cheamă ei la şedinţă şi le ceri atunci o copie după memoriul meu…

DELIA:Cum ai putut să crezi aşa o prostie?!

PUŞA:Ca să fiu cinstită, şi eu m-am tot întrebat care-i toanta care dă un ministru pe un prăpădit de prof de tenis, da' când e să-ţi ia Dumnezeu minţile… Şi m-am gândit atunci că mai bine să plângă mă-sa decât să plângă măicuţa mea, cum aşa de frumos se spune la noi în popor, şi-am făcut reclamaţia. Paza bună trece primejdia rea!

DELIA:Eşti nebună!

PUŞA: Ei, să nu exagerăm. Tu-n locul meu ai fi făcut la fel…

MAXIM (ţâşneşte urlând, dintr-un colţ al camerei, şi se repede la PUŞA): Te omor!!

PUŞA (Îi scape din mâini şi fuge): Termină cu prostiile, că nu-mi arde de joacă!

MAXIM (fuge după ea): Cu mâinile mele te omor!!

PUŞA (râde şi fuge de el, sărind peste mobile): Vor să vorbim!

MAXIM (gata de asaltul final): Nenorocito!!

PUŞA (lui DELIA şi lui NEACŞU): Scuzaţi! (Scoate un ţipăt scurt şi îi aplică lui MAXIM, în plin avânt, o lovitură de karate. MAXIM cade fulgerat) Când se încinge, nu mă mai înţeleg cu el, dacă nu-i trag o manrashi-zuki.

DELIA:Foarte bine, îşi mai trage şi el sufletul. Dar acum altceva vreau să înţeleg. Tu ce vrei: să-l dai în gât pe nenorocitul ăsta (NEACŞU) sau să-ţi salvezi casa?!

PUŞA:Ce-am eu de-mpărţit cu el?! (NEACŞU)

DELIA:Atunci la ce-ţi trebuie tot circul ăsta: partid, ziare, televiziuni?! L-ai pus pe Gil la zid şi-l termini, dar cu ăsta ce faci?! (MAXIM, care s-a adunat pe un scaun şi urmăreşte încă destul de confuz dialogul dintre ele)

PUŞA:Lasă-l tu-n pace, că am eu grijă…

DELIA (râs rău): Ţi-ai făcut al naibii prost socotelile! Nu-i aşa, Doruleţu?…

MAXIM (nu prea ştie despre ce e vorba, dar nu poate să rămână fără replică; supremă filozofie): "Cine râde la urmă, râde mai tare"!

NEACŞU (PUŞA): Ai cam încurcat borcanele…

PUŞA:Cum aşa?

NEACŞU: Pentru că Doru e prietenul nostru: al meu şi a lui Delia şi relaţiile sunt cât se poate de corecte…

DELIA:Şi de principiale!

PUŞA:Să i-o spui lui mutu'! Dacă tu ai orbul găinilor…

NEACŞU:Hai să spunem că eu, "lopătarul", nu ştiu ce fac ei în spatele meu şi, după turnătoria ta, trebuie să-mi dau demisia. Păi, din momentul ăsta Delia şi Doru sunt liberi ca păsările cerului…

DELIA:Pe mine nu mă mai obligă nimeni să-ţi las omul în pace…

MAXIM:Şi noi putem, în sfârşit, să ne facem de cap cum vrem şi unde vrem!

NEACŞU:Nu te alegi cu nimic în nici una dintre variante!

PUŞA:Asta nu-i bine… Nu-i deloc bine. Şi cam ce-ar fi de făcut?

MAXIM: Du-te şi cere-le memoriile înapoi!

NEACŞU (Puşei): Nimeni nu-ţi forţează mâna...

DELIA:Are atâta minte să înţeleagă că-i lată! (NEACŞU) Ajut-o, spune-i ce să facă.

NEACŞU:Ştiu şi eu? Luat aşa, pe nepusă masa...

MAXIM:Fă un efort, ca un adevărat prieten ce eşti...

DELIA:Mâine dimineaţa, la opt, te duci peste ei şi-ţi retragi memoriul!

PUŞA:… Nu cred că merge.

MAXIM:De ce?!

PUŞA:L-au înregistrat: am număr. (NEACŞU) Colegu' tău, care a luat hârtia, m-a lăudat mult: "Pe oameni ca dumneavoastră se sprijină partidul nostru! Săraci şi cinstiţi!". A mai spus ceva printre dinţi de tine, da nu-mi place să vorbesc urât …

DELIA (NEACŞU): Cine ar putea fi?!

NEACŞU:Oricare! Numai canalii (Puşei, cu multă căldură) Faci un alt memoriu...

PUŞA:Pe cine dăm în gât?!

DELIA:Ai o idee fixă?!

PUŞA:La-nceput a fost cam naşpa, dar acum îmi place de mor. N-ai încercat?!

NEACŞU (PUŞA): Ascultă-mă cu atenţie! Faci un memoriu în care arăţi că cele reclamate nu corespund realităţii (PUŞA aprobă docilă), că ai acuzat pe nedrept nişte oameni pe care nu i-ai cunoscut până acum (PUŞA aprobă), că eşti conştientă de gravitatea acuzaţiilor aduse şi...

PUŞA:Bagă ceva cu conştiinţa, asta place foarte mult...

NEACŞU:… conştiinţa ta nu acceptă o asemenea situaţie, drept pentru care ceri restituirea memoriului depus la data de...

MAXIM:Bravo: concis şi convingător!

DELIA:Ce-ar fi să-l facă chiar acum?

MAXIM (NEACŞU): Îl duci mâine la partid şi-l laşi unde trebuie...

NEACŞU:Puşa trebuie să meargă. Nimeni nu-i poate susţine mai bine cauza decât ea!

DELIA:Pune-l pe hârtie şi dimineaţa să fie cu el acolo. Seara dau o şampanie, la Hilton!

NEACŞU:Şi-n weekend suntem la Viena!

MAXIM (PUŞA; încântat de cele două daruri anunţate): Hm, ce zici?!

PUŞA (rece, fără urmă de vibraţie la planul pus la cale): Nu merge.

DELIA:De ce?!

PUŞA:Eu am un masór. E zbanghiu de-un ochi, dar cu celălalt citeşte toată ziua. El mi-a spus de-un chinez care a scris o carte despre cum se câştigă războaiele. Ai citit-o?

NEACŞU:Nu citesc chinezeşte!

PUŞA:Dac-ar citi toţi cartea, mă-ntreb cine ar mai pierde vreun război… Unul din lucrurile cele mai importante care te învaţă este să nu-ţi desconsideri niciodată duşmanul! Deci, deşi eu v-am arătat cu vârf şi îndesat că nu sunt duşmanul vostru, voi tot mă trataţi de blondă!

NEACŞU:Te-am îndrăgit din prima clipă!

PUŞA:Vrăjeală!

NEACŞU:Eşti crudă!

DELIA:Şi nedreaptă!

PUŞA (DELIA; semn NEACŞU): De ce nu l-ai părăsit până acum, că nu ţi-o fi fost frică că trage după tine? (MAXIM; semn DELIA) De ce n-ai răpit-o încă, că ţi-a luat fata maşină nouă s-ajungi cu ea şi-n Patagonia?!...

NEACŞU:De ce? De ce?! Numai într-un "de ce" o ţii!

PUŞA:Tataie, chinezeşte nu citeşti, dar circ chinezesc ai văzut, cu ciorchinele ăla de gălbejiţi cocoţaţi unu' peste altu' pe spatele unui voinic? Ei, tu eşti "Voinicul"! Pentru ea, pentru el, pentru toată trupa care trăieşte din osânza ta. De asta nu mişcă unu-n front şi mor să rămâi ministru! De mine vă doare-n… cot, ca să fiu o doamnă - nu vreţi decât să m-aburiţi, să-mi iau înapoi hârtiile! Ei, nu le iau nici moartă! Prea v-aţi bătut joc de mine.

(MAXIM îngenunchează în faţa ei; îi prinde genunchii în braţe şi

începe să plângă încet)

Din volumul de Teatru, în pregătire la Editura Cartea românească
618

07_Teatru în serial

Gertrude

Radu F. Alexandru

Drama Gertrude dezvăluie un secret, care a stat ascuns în culisele teatrului elisabetan preţ de cinci secole. Cine este ucigaşul regelui Danemarcei? Prinţului Hamlet i se revelă cruntul adevăr: tatăl său este ucigaşul tatălui său. De aici se naşte dilema: Pedeapsă sau Iertare? Va alege o a treia soluţie, care nu va schimba statutul de tragedie al capodoperei shakespeariene, dar o va continua şi o va îmbogăţi prin devoalarea unor noi sensuri, asupra cărora merită reflectat.

GERTRUDE - fragment

(Intră POLONIUS)

POLONIUS:Ai dreptate: nu în capul ei s-a născut.

OFELIA (se smulge din mâinile lui HAMLET; lui POLONIUS, oripilată): Pleacă!!

POLONIUS:Dar înainte de-a întreba a cui a fost ideea, întreabă-te întru salvarea cui vine ea.

HAMLET:Cum nu m-am gândit că numai mintea ta…

OFELIA (lui POLONIUS): Te conjur, pleacă!

POLONIUS (lui HAMLET): Te înşeli!

HAMLET:Nici tu?! (POLONIUS neagă din cap) Nici ea?!… (Semn spre Ofelia, rămasă încremenită, albă la faţă. POLONIUS neagă din cap) …Atunci cine? (HAMLET se translează încet în rolul "nebunului") Cine trage sforile? Cine ne vrea ţopăind după pofta lui? Ei, cine-i oare Marele Păpuşar? Ghici ghicitoarea mea! (Ca într-un joc de copii, îi indică pe rând pe cei de faţă: Ofelia, POLONIUS, HAMLET) An-tan-te - ghizemane-ple - ghizemane-compane - an-tant-te! (Îndreaptă degetul spre Ofelia) Ai câştigat: tu ne spui!

POLONIUS:Nu chinui de pomană un suflet ...

HAMLET:Nu-i sufla: e fată mare, răspunde singură! (OFELIEI) Cine?!

OFELIA:Eu…

HAMLET:Tu?!

OFELIA:Am vrut… Am crezut…

HAMLET:Fata neprihănită din icoana pe care-o port la piept (Îşi smulge de la gât lanţul cu medalion, pe care îl purta sub cămaşă, şi i-l aruncă la picioare) "a vrut şi a crezut" şi şi-a plecat urechea să-mi ceară ce i-au şoptit oameni al căror nume nu cutează să-l rostească?!

POLONIUS:Nu multe fete pe lume ar fi acceptat…

HAMLET (peste el; OFELIEI): Astea-s devoţiunea şi iubirea ca lumina ochilor pe veci dăruite mie?!!

POLONIUS:Faci o imensă greşeală! Nu-ţi permit pentru nimic în lume să loveşti…

HAMLET (peste el; OFELIEI): Acum ştiu chipul trădării! (Îşi scoate de la brâu pumnalul şi îl întinde OFELIEI) Taie-ţi limba, de-oi mai vrea vreodată să-mi adresezi un cuvânt!

(Ofelia apucă pumnalul.

POLONIUS îi smulge pumnalul din mână şi îl aruncă pe jos.

Intră Gertrude)

GERTRUDE (un singur pas; se opreşte; privire fixă aţintită asupra lui HAMLET): Destul!

(Intervenţia lui GERTRUDE îl paralizează pe HAMLET. Rămâne nemişcat,

tensiunea paroxistică de care era cuprins pare să se scurgă în pământ.

Se retrage supus doi paşi.

Abia acum, GERTRUDE vine şi o îmbrăţişează pe OFELIA, o strânge şi o

reţine la pieptul ei.)

GERTRUDE:…Iartă-mă. (O mângâie, o sărută; o conduce încet spre POLONIUS, căruia i-o încredinţează.)

(POLONIUS îşi petrece braţul peste OFELIA, care abia se mai ţine pe picioare,

şi ies din scenă.)

GERTRUDE:…Niciunul din oamenii ăştia, ale căror vieţi le-ai transformat într-un coşmar, n-are nicio vină. Dacă există un "vinovat", eu sunt acela. Judecă-mă şi dă-mi orice pedeapsă. Dar mai întâi, află un adevăr pe care am jurat să nu-l ştie nimeni: am vrut să-mi iau zilele. Am vrut să mor odată cu omul pe care l-am adorat şi singurul lucru care a fost mai tare decât mine ai fost tu! Gândul că te las singur, că eu îmi voi plăti pacea cu suferinţa ta supraomenească mi-a frânt braţul şi m-a condamnat să-mi duc mai departe crucea în lumea asta. (Se apleacă şi ridică de jos pumnalul lui HAMLET.) Spune-mi că am greşit şi într-o clipă se face dreptate!

HAMLET (a ascultat replica lui GERTRUDE nemişcat, alb ca varul, fără să schiţeze un gest, aproape fără să respire; după o lungă tăcere): … … Tata mi-a spus că a fost omorât.

GERTRUDE:În vis?

HAMLET:În faţa ochilor.

GERTRUDE:Vedenii! Halucinaţii!!

HAMLET:Sufletul… Duhul lui.

GERTRUDE:Cine a făcut-o?! Şi de ce?!... Cine?!!...

HAMLET:… Tatăl meu.

GERTRUDE:Ai mai spus o dată neghiobia asta! Scoateţi-o din minte! Sinuciderea e ultimul lucru…

HAMLET:Crimă.

GERTRUDE:Ce-ai spus?!?

HAMLET:Crimă!

GERTRUDE (încearcă să descifreze cele auzite): …Cum adică?!... Vrei să spui că?!… Nu el?!… Nu Regele Hamlet e tatăl tău, ci un altul care… (Urlet cumplit; se repede cu pumnalul asupra lui HAMLET; HAMLET se apără, îi smulge cuţitul din mână şi îl aruncă cât mai departe, o culcă la pământ, imobilizată sub greutatea corpului lui, GERTRUDE se mai zbate de câteva ori, se linişteşte; hohote de plâns.) … O târfă ordinară, asta sunt pentru tine?!!… O târâtură care şi-a înşelat bărbatul şi azi l-a băgat şi-n pământ?!… (Se ridică cu greu de jos.)

HAMLET (vrea să o ajute): Mamă!...

GERTRUDE (îl respinge): Să nu mai rosteşti vreodată cuvântul ăsta! Nu mai ai tată şi nici mamă nu mai ai!

HAMLET:Ce să fac?! Cui să mă împărtăşesc?!

GERTRUDE:Sfântului Duh!

HAMLET:N-am spus că-l cred! N-am spus c-aşa a fost!… Îmi pierd minţile şi nu am un sprijin!!

GERTRUDE:Pleacă unde vezi cu ochii sau…

HAMLET:Mamă!

GERTRUDE (se îndreaptă târându-şi paşii spre ieşirea din scenă): Bietul de tine!...

Biata de mine!

(Intră POLONIUS: alb la faţă, mişcare rigidă, trece pe lângă Gertrude fără

să o vadă.

Gertrude se opreşte, se întoarce după el, îl urmăreşte cu privirea.)

POLONIUS (se opreşte în faţa lui HAMLET; îi întinde bucata de hârtie pe care o are în mână.)

HAMLET (ia hârtia; citeşte cu voce tare): "Am sperat că eşti mai bun ca ceilalţi. M-am înşelat."

POLONIUS (stare de şoc): Ofelia nu mai este printre noi.

HAMLET (urlă spre ceruri): Tată!!!... Tată!!!... Scump părinte!!! (Aşteaptă câteva clipe, ca şi cum ar fi putut primi vreun răspuns.) Am băgat-o pe Ofelia în mormânt, mama mă blestemă, pământul stă să crape sub călcătura mea şi acolo ("Sus") nu-mi răspunde nimeni!... Ce-mi rămâne să fac, Horaţio? Să intru într-un ospiciu, să m-ascund într-o mănăstire sau să am onoare şi să-mi zbor creierii?!

HORAŢIO:… Cel care ţi-a vorbit putea fi un trimis al lui Satan… (Îşi face cruce şi sărută crucea care îi atârnă la piept.) … dar putea fi şi tatăl tău…

HAMLET:N-am s-apuc ziua să aflu adevărul… (Încă o inutilă încercare; nici el nu mai crede. Spre cer.) … Tată!

HORAŢIO:Dacă apare şi a treia oară în faţa ochilor tăi, nu-ţi va fi mai uşor să ştii cu cine vorbeşti…

HAMLET:Deci, totul e pierdut.

HORAŢIO:Neştiute sunt căile Domnului… Dar, aici, pe pământ, există o fiinţă care dacă există un adevăr, el îl cunoaşte…

HAMLET (stors; timpul de gândire a expirat): … Îndură-te… Nu mai sunt în stare de nimic…

HORAŢIO:Polonius!

HAMLET:Mi-a luat-o înainte: mintea lui l-a scutit să mai judece…

HORAŢIO:Ofelia i-a redat libertatea: nu mai este obligat să slujească.

HAMLET:… Măcar şi pentru a-i oferi şansa să-mi ia viaţa şi tot trebuie să-l caut.

11. GERTRUDE - CLAUDIUS

CLAUDIUS:Ştie tot: viaţa noastră nu mai are nici un preţ pentru el!

GERTRUDE:Ştie tot şi nu crede nimic. Deci, nu ştie!

CLAUDIUS:Acum! Peste un ceas! Dar mâine?! E suficient să mai dea o dată ochii…

GERTRUDE:E fiul meu, Claudius!

CLAUDIUS:E viaţa mea, Gertrude! Şi a ta! Şi mai presus de noi, e tronul!

GERTRUDE:… Supravegheat clipă de clipă şi pas cu pas, n-ar fi un pericol pentru nimeni…

CLAUDIUS:Dar nimeni nu-l poate împiedica pe "prinţul Hamlet" să vină să-şi sărute mama sau să-l îmbrăţişeze pe rege! Şi atunci pasul spre răzbunare e de neoprit…

GERTRUDE:Nu toţi se nasc criminali!

CLAUDIUS:Nici eu şi nici tu nu ne-am născut ca să ucidem! E suficient să ajungi să fii convins că ai dreptul s-o faci şi nimeni nu te mai poate opri. Suntem animale de pradă, Gertrude: frica să nu fim descoperiţi ne mai ţine în frâu!

GERTRUDE:… Ce propui?

CLAUDIUS:Aştept soluţia ta.

GERTRUDE:… Să nu-ţi treacă prin minte… (Îl priveşte cu teama de-a continua.)

CLAUDIUS:Ei, păstrează-ţi cumpătul!… Hai să spunem că nu e vorba decât de o criză. S-au adunat suficient de multe să dea peste cap şi-un bivol, dar un mânz precum Hamlet. Dar, e limpede, băiatul e gingaş, firav, fără forţă...

GERTRUDE: Deci, nu ai de ce să te temi!

CLAUDIUS:"Eu"?!... Mai gândesc la "noi"!... Criza următoare? Când va avea loc? O putem anticipa sau o să ne trezim în faţa ei după ce-a aruncat totul în aer? Azi e singur; se poate foarte bine ca, peste o vreme, să-l vedem în fruntea celor care nu s-au dat în lături nici acum să ne sfideze…

GERTRUDE:Nu mă pune să aleg între copilul meu şi tine!

CLAUDIUS:Încă poţi să alegi…

12. HAMLET - POLONIUS - GERTRUDE - CLAUDIUS - HORAŢIO - DUHUL

(POLONIUS într-o rasă de monah, tras la faţă, desprins complet din lumea

înconjurătoare.)

HAMLET:…N-am îndrăznit să te tulbur ca să-ţi spun cât de adâncă este rana din sufletul meu şi cât de mult am iubit-o pe cea pe care o voi plânge până la sfârşitul vieţii… Respectul pentru suferinţa ta şi decenţa mă opresc să-ţi împărtăşesc clipele fericite pe care le-am trăit alături de ea şi de visele pe care le-am clădit împreună…

POLONIUS (şoaptă): Destul.

HAMLET:Sunt gata să-ţi dau viaţa mea dacă mă crezi vinovat… dacă ţi-ar uşura măcar cât un fulg chinul pe care-l trăieşti… În faţa lui Dumnezeu, smerit şi cu fruntea lipită de pământ sub călcâiul tău neiertător, îţi spun că nu sunt vinovat de moartea Ofeliei…

POLONIUS (şoaptă): Pleacă.

HAMLET:S-a lăsat înşelată… A acceptat să joace un rol scris de alţii, în apărarea lor… Nu au forţat-o, nu au ameninţat-o: au minţit-o! I-au cerut "să mă ajute"… "să mă salveze"… A fost unealta lor şi, cu sinceritatea care a existat întotdeauna între noi, i-am spus că a greşit… I-am spus-o răspicat, cu un ton care sigur a lovit-o… Dar vorbele mele exprimau adevărul şi ea a ştiut lucrul ăsta… S-a sacrificat pentru mine…

POLONIUS:Ce vrei de la mine?!

HAMLET:… Dar nu eu am împins-o la moarte… Nu eu!… Cine, Polonius?!!... Vorbeşte!!!

POLONIUS (şoaptă): … Părinţii tăi.

HAMLET:Cine l-a ucis pe regele Hamlet?!!!

POLONIUS (şoaptă): … Părinţii tăi.

HAMLET:În faţa lui Dumnezeu, cine sunt părinţii mei?!!

POLONIUS:… Gertrude şi Claudius!!!

(O secundă, până când tunetul pătrunde în creierul lui HAMLET; se

prăbuşeşte la pământ, cu braţele desfăcute în cruce.

În acelaşi clipă, GERTRUDE şi CLAUDIUS dau buzna în scenă.)

CLAUDIUS (lui POLONIUS): Un dram de minte să-ţi mai fi rămas şi ai fi murit în patul tău! (Îl execută. Lui GERTRUDE, semn spre HAMLET.) Lasă-mă să fac ce trebuie să fac.

GERTRUDE:… E fiul tău.

CLAUDIUS:E duşmanul meu. Şi al tău. Duşman de moarte! Du-te şi primeşte ambasadorii; te ajung din urmă.

(Intră HORAŢIO.)

Din volumul de Teatru, în pregătire la Editura Cartea românească