Alte noutăţi la Editura Polirom/ de Stelian Ţurlea

Editurile noastre publică sute de cărţi în fiecare lună, o enormă producţie de carte, care copleşeşte de-a dreptul cititorul intrat într-o librărie. Prin rubricile diverse ale "Ziarului de duminică", care au ca subiect cartea, ne-am propus să fim un ghid pentru cel care doreşte să se informeze, încât, atunci când ajunge într-o librărie, să se poată orienta mai uşor. La "Cartea de literatură" sunt semnalate cărţi aflate deja pe rafturi, între care facem, fireşte, o selecţie. La fel se întâmplă cu cartea de istorie, de ştiinţă, de economie, de artă. Le sunt destinate cronici cărţilor asupra cărora merită să ne oprim mai mult, din diverse motive, explicate alte ori pe larg de cei doi cronicari literari ai ziarului. Atenţie aparte mai primesc colecţiile. Asupra unui titlu tradus ne oprim pe îndelete în fiecare număr. Din noianul de volume în curs de apariţie sau în pregătire alegem câte unul pe care îl prezentăm printr-un fragment, sperăm incitant, la rubrica "Avanpremieră". În sfârşit, în cadrul rubricii de faţă, am invitat editurile să ne semnaleze câte o carte aflată în pregătire, să ne prezinte, pe scurt, de ce merită acea carte să apară, să fie cumpărată şi citită.

Joyce Carol Oates - Grădina plăcerilor lumeşti

Joyce Carol Oates este una dintre cele mai acla­mate şi traduse scriitoare americane ale momentului, cunoscută pentru romane ca We Were the Mulvaneys, Blonde şi Black Water. S‑a născut în Lockport, statul New York, în 1938 şi a început să scrie la 14 ani, deve­nind faimoasă pentru talentul ei prolific şi versatil, abordând genuri foarte diferite - romane, povestiri, eseistică, dramaturgie, memorii şi poezie -, precum şi pentru stilul dens şi eliptic, ce explorează adesea aspec­tele cele mai întunecate ale condiţiei umane. I s‑au decernat numeroase premii, printre care se numără National Book Award, pentru romanul them, precum şi PEN/Malamud Award, pentru volumele sale de poves­tiri. Din 1978 e membră a Academiei Americane. La Editura Polirom i‑au mai fost traduse romanele: Violul. O poveste de dragoste (2011), Mândra fecioară (2011) şi Apa neagră (2011).

Grădina plăcerilor lumeşti (1967) este al doilea roman scris de Joyce Carol Oates şi primul din celebra trilogie a autoarei, care mai include Expensive People (1969) şi them (1969). Oates creează portretul celei mai memo­rabile dintre eroinele sale, Clara, frumoasa fiică a unor muncitori agricoli sezonieri, aflaţi mereu pe drumuri. Hotărâtă să se ridice deasupra violenţei şi sărăciei din viaţa ei, Clara se luptă pentru independenţă bazându‑se pe cei patru bărbaţi care îi marchează destinul: tatăl ei, un muncitor înăsprit de greutăţi şi clocotind de resentimente; Lowry, care o salvează pe adolescentă de familia ei şi îi oferă prima imagine despre dragoste ; Revere, bogătaşul însurat care îi promite stabilitate; şi Swan, fiul ei, care poartă povara identităţii bulversate a mamei sale. Romanul Grădina plăcerilor lumeşti este o poveste în care drama şi viaţa se împletesc, o capo­doperă timpurie aparţinând uneia dintre cele mai mari scriitoare americane în viaţă.

Reproducem în continuare un fragment din roman:

Arkansas. În ziua aceea, cu mulţi ani în urmă, pe o şosea alunecoasă de la ploaie, un camion Ford care transporta zgâlţâind douăzeci şi nouă de mun­citori agricoli, nemaipunându-i la socoteală pe copiii acestora, a lovit în lateral un camion de prin partea locului, care ducea porci la Little Rock. Era o zi luminoasă, verzuie de sfârşit de mai. Fordul s‑a răsturnat pe‑o parte într‑un şanţ de aproape un metru şi, pe ploaia deasă, toată lumea se agita în drum, printre cioburi, în duhoarea fami­liară de benzină şi excremente de porc împrăştiate pe jos. Cu toate acestea, starea de spirit a celor care nu fuseseră răniţi era în mare parte una de amuza­ment.

Carleton Walpole avea să‑şi amintească pentru multă vreme deraparea pe carosabilul ud, zgomotul frânelor, ca un chiţăit de bibilică, senzaţia greţoasă de imponderabilitate dinaintea impactului. Ţipetele îngrozite ale copiilor şi femeilor, apoi urletele mâni­oase ale bărbaţilor. Până să se răstoarne în şanţ, cei mai mulţi dintre muncitorii mai tineri şi mai agili săriseră din camion, pe câtă vreme aceia mai vârst­nici, mai înceţi, precum şi majoritatea femeilor şi copiilor mai mici se luptaseră cu prelata camionului şi fuseseră nevoiţi să se târască afară în patru labe, ca animalele, până să dea de argila roşie şi moale de pe marginea drumului. Încă un "accident" afuri­sit : nu era primul de când plecaseră din comitatul Breathitt, din statul Kentucky, în urmă cu câteva săptămâni, dar nu era nici cel mai grav dintre ele.

Nimeni nu părea să se fi rănit serios, să sângereze sau să‑şi fi pierdut cunoştinţa.

- Pearl ? Unde dracu' eşti ?

Carleton sărise printre primii din camion, însă era îngrijorat pentru nevastă‑sa ; era însărcinată cu cel de‑al treilea copil al lor şi urma să nască în curând.

- Pearl ! Pearl ! urlă Carleton.

Inima îi bătea în piept ca o vietate captivă. Era furios, agitat. Ca întotdeauna când simţi acel fior meschin de uşurare că tu nu eşti rănit... Deşi o dată Carleton fusese rănit, în primul sezon când ieşise pe drum - îşi spărsese nasul într‑un accident ase­mănător, iar şoferul camionului, care era şi cel care‑i recruta pe muncitori, i‑l pusese la loc cu mâna : "Vezi tu, nasul începe să se vindece de cum se fracturează. Nu‑i os, e cartilaj. Dacă nu‑l îndrepţi, creşte strâmb, ca la boxeri". Carleton se amuzase când observase că nasul i se vindeca uşor strâmb la bază, conferind însă cumva mai mult farmec feţei lui, se gândea el, ca şi cum ar fi fost sculptată. În rest, considera că arăta ca toată lumea, ca jumătate din bărbaţii din familia Walpole, cu chipul îngust şi prelung, părul blonziu, lins pe cap, pomeţi aspri acoperiţi cu barbă şi ochi albaştri care păreau să reflecte cerul, pentru eternitate. Când se mişca iute şi smucit, faţa lui Carleton părea ascuţită ca un briceag, dar putea să se mişte şi cu blândeţe. Moştenise graţia cuiva din neam - deşi era în el o rezistenţă nedesluşită, ca a unui om care înaintează cu greu prin apă. Nu că ar fi dat el doi bani pe felul cum arăta. Avea treizeci de ani, nu mai era un puşti. Avea responsabilităţi. Oamenii glumeau pe seama nasului său spart, spu­neau că acum arăta mai bine, era mândru nevoie mare ca eroul lui, Jack Dempsey.

De astă dată, Carleton nu fusese rănit deloc. Un pic zdruncinat şi enervat la culme, cu demnitatea şifonată precum un cocoş lovit cu piciorul. Stătea pe vine cu ceilalţi bărbaţi în spatele camionului, mes­tecând tutun şi scuipând pe asfaltul care se întindea în urma lor ca o limbă tuciurie. Unde trebuiau să meargă ? Texarkana. Era doar un cuvânt, un sunet. Un punct pe hartă pe care Carleton poate că îl văzuse, dar nu‑şi mai putea aminti. Nu mai ţinea minte de câte zile erau pe drum. Şi trebuia să întrebe câte săptămâni se aşterneau de‑acum în faţa lor. (Dar nu pe Pearl. Înainte aşa făcea, Pearl ţinea evidenţa detaliilor de felul ăsta, dar acum lăsa lucru­rile în voia sorţii la fel de rău ca celelalte femei.) Mă rog, existau nişte acte - pe undeva. Un contract.

Carleton nu intenţiona să se gândească la asta, nu acum. Era suficient să se autosugestioneze Am un contract, nu pot fi tras în piept, pentru că fuse­seră sezoane când nu avusese contract şi fusese tras în piept. Era suficient să se gândească Am un cont de economii, pentru că era adevărat şi era convins că era singurul dintre amărâţii din camionul ăla care avea un carnet de cecuri, emis de Prima Bancă de Economii şi Împrumut din Breathitt, Kentucky. Nu că îi venea să vorbească despre asta. Nu era nevoie. Carleton nu era un tip care să se dea mare, nimeni din familia Walpole nu era aşa. Însă ăsta era adevărul, ca un râu subteran.

Aşteptau poliţia locală, aşteptau o maşină care să tragă camionul din şanţ, fir‑ar să fie. Toată lumea era agitată, vorbea tare. Unde dracu' era Pearl ? Carleton le ajuta pe femei să se caţere afară din camion. O femeie care arăta ea însăşi ca o fetişcană îi puse în braţe copilaşul ei de doi ani ; râzând şi în acelaşi timp mormăind ceva, el luă copila pe deasu­pra marginii maşinii, de parcă nu ar fi cântărit mai mult decât o pisică. Muşchii braţelor lui Carleton erau ca nişte funii, puternici, umerii îi erau înguşti, dar viguroşi ; spatele şi gâtul începeau să‑i dea de furcă, de la atâta aplecat la cules, dar nu avea de gând să se pună pe bodogănit şi să se plângă ca un moş ramolit.