Soţia 22/ de Melanie Gideon

Alice Buckle are, după standardele clasei de mijloc, tot ce-i trebuie unei femei de 45 de ani: un soţ arătos care lucrează în publicitate, doi copii deştepţi şi simpatici, câteva prietene de nădejde, ba chiar şi o slujbă part-time la o şcoală, ca profesoară de teatru pentru cei mici. Totuşi, Alice se simte neîmplinită şi i se pare că viaţa ei a ajuns într-un impas. În acest context este selectată pentru a participa la o cercetare sociologică despre căsătorie, sub formă de chestionar. Devenită Soţia 22, Alice intră într-o relaţie online tot mai strânsă cu cercetătorul care se ocupă de ea, Cercetător 101. Dependentă de acest intim dialog virtual, Alice înţelege că va trebui să ia o decizie extrem de importantă, care îi va afecta întreaga viaţă.

Melanie Gideon este autoarea biografiei The Slippery Year: A Meditation on Happily Ever After, considerată cea mai bună carte din 2009 în clasamentul San Francisco Chronicle şi National Public Radio, şi un bestseller pe listele New York Times. De asemenea, este autoarea a trei romane pentru tineri. Soţia 22 a fost tradusă în 29 de limbi şi face parte dintr-un proiect de ecranizare al companiei Working Title Films.

Melanie Gideon a scris pentru New York Times, San Francisco Chronicle, More, Shape, Marie Claire, The London Times, The Daily Mail şi alte publicaţii.

"Alcătuită dintr-o ţesătură de naraţiune clasică, e-mailuri, discuţii pe Facebook şi alte mijloace digitale de comunicare, cartea lui Melanie Gideon este confesiunea sinceră a unei femei care se luptă să-şi împace propriile dorinţe cu responsabilităţile pe care le are, precum şi un studiu actual despre intimitatea şi anonimatul oferite de mediile online. Având personaje bine conturate şi o poveste emoţională subtilă şi nuanţată, Soţia 22 e un debut cu adevărat convingător." - Publishers Weekly

Mă uit în oglinda din baie şi mă întreb de ce nu mi-a spus nimeni că pleoapa mea stângă a ajuns să semene cu o mică glugă. Multă vreme am arătat mai tânără decât eram. Iar acum, dintr-odată, toţi anii s-au adunat şi îmi arăt vârsta - patruzeci şi patru de ani, posibil mai mult. Ridic cu degetul pielea în exces şi o mişc de colo-colo. Există vreo cremă pe care s-o cumpăr? Ce-ar fi să-mi injectez în pleoape ceva care să le ridice?

- Ce-ai păţit la ochi?

Peter vâră capul în baie şi, cu toate că mă enervează să fiu spionată, mă bucur să văd faţa pistruiată a fiului meu. La doisprezece ani, nevoile lui sunt încă mici şi uşor de îndeplinit: boxeri Eggos and Fruit de la Loom - din cei cu betelie de bumbac.

- De ce nu mi-ai spus? zic.

Mă bizui pe Peter. Suntem apropiaţi, mai ales în materie de ferchezuială. Avem o înţelegere. El e responsabil cu părul meu. Îmi spune când mi se văd rădăcinile ca să pot să-mi fac programare la Lisa, coafeza mea. Iar eu, în schimb, sunt responsabilă cu mirosul lui. Am grijă să nu emane unul. Din motive necunoscute, băieţii de doisprezece ani nu simt duhoarea care apare la subraţul lor. Peter se prezintă dimineaţa la inspecţie, cu braţul ridicat, mişcând subsuoara ca să prind un damf. "Duş", spun aproape întotdeauna. Mai şi mint, dar rar, şi spun: "Eşti în regulă". Un băiat trebuie să miroasă a băiat.

- Ce să-ţi spun?

- Despre pleoapa mea stângă.

- Care? Aia care îţi atârnă pe ochi?

Mârâi.

- Doar un picuţ.

Mă uit iar în oglindă.

- De ce n-ai spus nimic?

- Păi, tu de ce nu mi-ai spus că Peter înseamnă penis în argou?

- Ba nu.

- Ba da, clar. Un peter şi două bile?

- Îţi jur că n-am mai auzit în viaţa mea expresia asta.

- Mă rog, acum înţelegi de ce îmi schimb numele în Pedro.

- Ce s-a întâmplat cu Frost?

- Asta a fost în februarie. Eram la capitolul despre Robert Frost.

- Iar acum drumul a deviat şi vrei să fii Pedro? întreb.

În gimnaziu, mi s-a spus, copiii fac experimente cu identitatea lor. Treaba noastră, ca părinţi, este să-i lăsăm să încerce să fie diverse persoane, dar e greu să ţii pasul. Frost într-o zi, Pedro a doua zi. Slavă Domnului că Peter nu e EMO, sau corect e IMO? Habar n-am ce înseamnă EMO/IMO - din câte ştiu e un curent gotic la modă printre adolescenţi, băieţi duri care îşi vopsesc părul negru şi îşi conturează ochii cu dermatograful, şi nu, Peter nu e aşa. Peter e un romantic.

- Bine, spun. Dar la Peder te-ai gândit? E versiunea norvegiană a lui Peter. Avem nişte bandă adezivă? Scotch?

Vreau să-mi lipesc pleoapa cu scotch, să văd cum ar arăta dacă aş rezolva problema.

- Îmi place pleoapa ta căzută. Te face să semeni cu un câine.

Îmi cade falca. "Ştii ce? Asta chiar m-a enervat."

- Nu, cu Jampo, spune el.

Peter se referă la corcitura noastră de doi ani, jumătate spaniel tibetan, jumătate Dumnezeu ştie ce; un Mussolini de câine de şase kilograme, hiperagitat, care îşi mănâncă propriul caca. Scârbos, da, dar convenabil, dacă stai să te gândeşti. Nu mai trebuie să umbli cu pungile alea de plastic după tine.

- Lasă-l, Jampo, jigodie ce eşti! strigă Zoe de la parter.

Auzim câinele alergând ca apucat pe parchet, foarte probabil rostogolind un sul de hârtie igienică, care, după caca, e mâncarea lui preferată. Jampo înseamnă "blajin" în tibetană, ceea ce bineînţeles că s-a dovedit a fi total opusul personalităţii câinelui, dar nu mă deranjează; prefer un câine vioi. Timp de un an şi jumătate a fost ca şi cum am fi avut iar în casă un copilaş care începe să umble, şi mi-a plăcut la nebunie. Jampo e

bebeluşul meu, al treilea copil pe care n-am să-l am niciodată.

- Trebuie dus afară. Vrei să-l scoţi tu, iubitule? Eu trebuie să mă pregătesc pentru deseară.

Peter face mutre.

- Te rog.

- Bine.

- Mulţumesc. Hei, stai, înainte să pleci, avem nişte scotch?

- Nu cred. Totuşi, am văzut nişte bandă de lipit ţevi în sertarul cu mărunţişuri.

Mă uit cu atenţie la pleoapă.

- Îmi mai faci o favoare?

- Care? oftează Peter.

- După ce plimbi câinele, vrei să-mi aduci banda pentru ţevi?

Dă din cap.

- Eşti cel mai bun fiu pe care-l am.

- Sunt singurul tău fiu.

- Şi eşti cel mai bun şi la matematică, spun, sărutându-l pe obraz.

"Business elegant" a spus William, aşa că scot vechiul meu costum roşu-aprins Ann Taylor. În anii '90, când şi eu lucram în publicitate, acesta era costumul meu "de forţă". Îl îmbrac şi mă uit în oglinda cea mare. Costumul pare cam demodat, dar poate că, dacă îmi pun colierul masiv de argint pe care mi l-a dăruit Nedra anul trecut de ziua mea, nu o să se observe că a văzut şi zile mai bune. Am cunoscut-o pe Nedra Rao acum cincisprezece ani la un grup de joacă "Eu şi mami". E cea mai bună prietenă a mea şi, întâmplător, este şi unul dintre cei mai buni avocaţi de divorţ din statul California, pe care pot întotdeauna să contez că-mi dă gratis un sfat foarte util, foarte sofisticat, de 425 de dolari pe oră, şi asta fiindcă mă iubeşte. Încerc să văd costumul cu ochii Nedrei. Ştiu

exact ce ar spune, cu accentul ei şic, englezesc: "Sper că glumeşti, iubito!" Din păcate, n-am în dulap nimic altceva care să poată fi catalogat drept "business elegant". Îmi pun pantofii de lac şi cobor la parter.

Pe canapea, cu părul lung, şaten, prins la spate într-un coc încâlcit, stă Zoe, fiica mea de cincisprezece ani. Când şi când (în prezent, nu) este o vegetariană obsedată de reciclare şi producătoarea propriului balsam organic de buze (mentă şi ghimbir). Ca majoritatea fetelor de vârsta ei, e şi o "fostă" de profesie: fostă balerină, fostă chitaristă şi fostă iubită a fiului Nedrei, Jude. Jude e oarecum faimos pe la noi. A reuşit să ajungă în runda de la Hollywood a emisiunii American Idol şi pe urmă a fost eliminat deoarece "cântă ca un eucalipt de Califonia în flăcări, care trosneşte şi sfârâie şi explodează, dar, până la urmă, nu e o specie indigenă, nu e deloc o specie indigenă".

Eu ţineam cu Jude, toţi ţineam, fiindcă nu a fost eliminat nici din prima, nici din a doua. Dar pe urmă, chiar înainte de Hollywood, faima bruscă i s-a suit la cap, a înşelat-o pe Zoe şi apoi i-a dat papucii, frângându-i astfel inima fetei mele. Lecţia? Să nu-ţi laşi niciodată adolescenta să iasă cu fiul celei mai bune prietene a ta. Mi-au trebuit luni întregi, adică lui Zoe i-au trebuit, ca să-şi revină. I-am spus Nedrei nişte lucruri oribile

- lucruri de genul: "M-aş fi aşteptat mai mult de la fiul unei feministe şi băiat cu două mame", pe care, probabil, n-ar fi trebuit să le spun. Eu şi Nedra nu am mai vorbit o perioadă. Acum suntem bine, dar ori de câte ori mă duc acasă la ea, Jude este în mod

convenabil plecat.

Ador intervalul dintre 16:30 şi 18:30. Zilele se măresc şi, de obicei, în perioada asta a anului, casa e la dispoziţia mea; Zoe are antrenament la volei, Peter fie exersează cu formaţia, fie e la fotbal, iar William rareori intră cu maşina pe alee înainte de şapte. De cum ajung acasă, deretic rapid prin casă, făcând ordine, împăturind haine, uitându-mă

pe corespondenţă, iar apoi pregătesc cina. E joi, aşa că e seara cu un singur fel de mâncare: chestii precum lasagna sau musaca de cartofi. Nu sunt o bucătăreasă grozavă. Ăsta e sectorul lui William. El pregăteşte cina la ocazii speciale, cină care se alege, de obicei, cu o mulţime de oh-uri şi ah-uri. Eu sunt mai mult o bucătăreasă rapidă, mâncărurile mele nu-ţi iau ochii şi nu sunt foarte memorabile. De exemplu, nimeni nu mi-a spus vreodată: "Vai, Alice, mai ţii minte seara aia când ai făcut... la cuptor?" Dar sunt de nădejde. Am în repertoriu opt mâncăruri care sunt uşoare şi rapide, şi pe care le fac prin rotaţie. În seara asta fac marinată de ton. Bag cratiţa în cuptor şi mă aşez cu laptopul la masa din bucătărie ca să-mi verific e-mailurile.

De la: Netherfield Center <netherfield@netherfieldcenter.org>

Subiect: Sondaj despre căsnicie

Data: 4 mai, 17:22

Către: alicebuckle <alicebuckle@rocketmail.com>

Stimată Alice Buckle,

Vă mulţumim pentru interesul dumneavoastră faţă de studiul nostru şi pentru că aţi completat chestionarul preliminar. Felicitări! Vă informăm cu bucurie că aţi fost selectată să participaţi la studiul elaborat de Netherfield Center - Căsnicia în secolul XXI. Aţi întrunit cu succes trei dintre criteriile iniţiale de includere în acest studiu: căsătorită de mai mult de zece ani, copii de vârstă şcolară şi monogamă.

După cum v-am explicat în chestionarul preliminar, studiul acesta va fi anonim. Pentru a vă proteja anonimatul, acesta este ultimul e-mail pe care vi-l trimitem la alicebuckle@rocketmail.com. Ne-am luat libertatea să înfiinţăm un cont Netherfield Center pentru folosinţa dumneavoastră. Adresa dumneavoastră de e-mail în scopurile studiului este Soţia22@netherfieldcenter.org, iar parola este 12345678. Vă rugăm să intraţi cu primul prilej pe pagina noastră de internet pentru a schimba parola.

De acum înainte, întreaga corespondenţă va fi trimisă la adresa Soţia 22. Ne cerem scuze dacă pseudonimul sună prozaic, dar este spre binele dumneavoastră. Doar ştergându-vă numele adevărat din evidenţele noastre vă putem oferi confidenţialitate

deplină.

Un cercetător a preluat cazul dumneavoastră şi veţi primi în scurtă vreme veşti de la el. Vă asigurăm că toţi cercetătorii noştri sunt foarte competenţi.

Suma de 1 000 dolari vă va fi plătită la încheierea sondajului.

Vă mulţumim din nou pentru participare. Vă puteţi mândri cu faptul că, alături de un grup de bărbaţi şi femei selectat cu grijă din toată ţara, participaţi la un studiu important

care ar putea foarte bine să schimbe felul în care este văzută instituţia căsătoriei.

Cu stimă,

Netherfield Center.

Intru rapid pe noul cont Soţia 22.

De la: cercetător 101 <cercetător101@netherfieldcenter.org>

Subiect: Sondaj despre căsnicie

Data: 4 mai, 17:25

Către: Soţia 22 <Soţia22@netherfieldcenter.org>

Stimată Soţie 22,

Permiteţi-mi să mă prezint: sunt Cercetătorul 101 şi sunt persoana care vă va acorda puncte în cadrul studiului Căsnicia în secolul XXI. Mai întâi, pregătirea mea. Am un doctorat în asistenţă socială şi un masterat în psihologie. Sunt cercetător în domeniul studiului căsniciei de aproape două decenii.

Sunt sigur că vă întrebaţi care sunt regulile jocului. În esenţă, sunt oricând la dispoziţia dumneavoastră. Sunt fericit să vă răspund la orice întrebare sau să rezolv orice îngrijorare pe care aţi putea-o avea pe parcurs.

În continuare este ataşat primul chestionar. Întrebările vă vor fi trimise într-o ordine aleatorie; asta se face intenţionat. S-ar putea ca unele întrebări să vi se pară atipice, iar unele întrebări nu sunt despre căsnicie ca atare, ci de natură mai generală (despre trecutul dumneavoastră, studii, experienţă de viaţă etc.); vă rog să vă străduiţi să răspundeţi la toate întrebările. Vă sugerez să completaţi repede chestionarul, fără să vă gândiţi prea mult la el. Noi am constatat că acest gen de răspuns la foc rapid are ca rezultat răspunsuri extrem de sincere. Aştept cu nerăbdare să lucrez cu dumneavoastră.

Cu stimă,

Cercetător 101

Înainte să accept sondajul preliminar, am căutat pe Google Netherfield Center şi am descoperit că este afiliat la UCSF Medical Center. Datorită reputaţiei grozave a UCSF, l-am completat şi l-am expediat fără să stau pe gânduri. Ce rău să fie în a răspunde la câteva întrebări? Dar acum că am fost acceptată în mod oficial şi că, în plus, mi s-a alocat un cercetător, mă gândesc mai bine dacă ar trebui sau nu să particip la un sondaj anonim. Un sondaj la care, probabil, nu trebuie să spun nimănui (nici măcar soţului meu) că particip.

Inima îmi bate în piept ca o tobă. Faptul că am un secret mă face să mă simt ca o adolescentă. O femeie tânără care are încă totul în faţa ei - sâni, oraşe străine, perspectiva a o mie de veri, ierni şi primăveri de trăit.

Deschid chestionarul înainte să-mi pierd curajul.

1. Patruzeci şi trei, nu, patruzeci şi patru.

2. Din plictiseală.

3. O dată pe săptămână.

4. "Acceptabil" spre "mai bine decât majoritatea".

5. Stridii.

6. Acum trei ani.

7. Uneori îi spun că sforăie când nu sforăie ca să doarmă în camera de oaspeţi şi să pot avea patul numai pentru mine.

8. Ambien (din joi în Paşti), tablete de ulei de peşte, multivitamine, B-complex, calcium, vitamina D, gingko biloba (pentru agerimea minţii, mă rog, de fapt pentru memorie fiindcă oamenii îmi tot spun: "E a treia oară când întrebi asta!")

9. O viaţă cu surprize. O viaţă fără surprize. Vânzătoarea de la 7-11 care îşi linge degetul ca să separe teancul de pungi de plastic şi pe urmă atinge cu degetul lins, încă umed, chipsurile mele de cartofi cu sare şi oţet şi apoi vâră chipsurile mele de cartofi în punga de plastic linsă anterior, lăsându-şi astfel de două ori saliva pe cumpărătura mea.

10. Sper.

11. Cred.

12. Când şi când, dar nu fiindcă m-am gândit vreodată serios la asta. Sunt genul de persoană căreia îi place să-şi închipuie ce e mai rău, în felul ăsta ce e mai rău nu poate să mă ia niciodată prin surprindere.

13. Puii.

14. Face o vinegretă uimitoare. Nu uită să schimbe bateriile de la alarmele de fum din şase în şase luni. Ştie să facă reparaţii minore la ţevărie, astfel că, spre deosebire de majoritatea prietenelor mele, eu nu a trebuit niciodată să angajez pe cineva ca să repare un robinet care picură. În plus, arată foarte bine cu pantalonii Carhartt. Ştiu că evit să răspund la întrebare - nu ştiu de ce. Dă-mi voie să revin asupra acestei întrebări.

15. Necomunicativ. Dispreţuitor. Distant.

16. Leul, vrăjitoarea şi şifonierul.

17. Suntem împreună de nouăsprezece ani şi trei sute şi ceva de zile, ceea ce după părerea mea e foarte, foarte bine.

E uşor. Prea uşor. Cine-ar fi zis că spovedania poate provoca un astfel de aflux de dopamină?

Uşa din faţă se deschide brusc la perete şi Peter răcneşte:

- Eu sunt primul la baie!

Are oroare să se ducă la toaletă la şcoală, aşa că se ţine toată ziua. Închid laptopul. Şi ăsta este momentul meu preferat din zi: când casa pustie se umple iar şi, într-o oră, toată ordinea pe care am făcut-o dispare. Dintr-un motiv oarecare, asta îmi face plăcere. Satisfăcătoarea inevitabilitate a tuturor lucrurilor.

Zoe intră în bucătărie şi se strâmbă.

- Marinată de ton?

- O să fie gata în cincisprezece minute.

- Am mâncat deja.

- La antrenament la volei?

- Mama lui Karen a oprit în drum spre casă şi ne-a cumpărat burrito.

- Deci şi Peter a mâncat?

Zoe dă din cap şi deschide frigiderul.

Oftez.

- Ce cauţi? Parcă numai ce ai mâncat.

- Nu ştiu. Nimic, spune ea, închizând uşa.

- Hopa! Ce ţi-ai făcut la păr? întrebă Peter, intrând în bucătărie.

- O, Doamne, am uitat! Una dintre puştoaicele mele a făcut pe coafeza. Mi s-a părut cam Audrey Hepburnesc. Nu?

- Nu, spune Zoe.

- Nu, repetă Peter.

Îmi scot elasticul din păr şi încerc să mi-l netezesc.

- Poate dacă l-ai pieptăna când şi când... spune Zoe.

- De ce e toată lumea aşa înnebunită după pieptănat?

Ca să ştii şi tu, există anumite tipuri de păr care nu trebuie niciodată pieptănate. Trebuie să le laşi, pur şi simplu, să se usuce în mod natural.

- Îhî, spune Zoe, înşfăcându-şi rucsacul. Am o tonă de teme. Ne vedem în 2021.

- O jumătate de oră de Modern Warfare înainte de lecţii? întreabă Peter.

- Zece minute, spun.

- Douăzeci.

- Cincisprezece.

Peter îşi aruncă braţele în jurul meu. Cu toate că are doisprezece ani, tot mai primesc când şi când îmbrăţişări. După câteva minute, din camera de zi răzbat zgomote de

arme şi bombe.

Îmi ţârâie telefonul. E un mesaj de la William. Scuze.

Cină client. Ne vedem pe la 10.

Deschid laptopul şi apăs pe SEND.

Din volumul Soţia 22 de Melanie Gideon, în pregătire la Editura Trei, în Colecţia Fiction Connection. Traducere din limba engleză de Lidia Grădinaru.