Opinii primite la redacţie - Sorin Dimitriu, presedinte Camera de Comert şi Industrie Bucureşti

Fondul Suveran de Dezvoltare şi Investiţii: Are România o strategie de soft power?

6 iul 2018 Ziarul Financiar

Subiect extrem de discutat şi de disputat în ultima perioadă, Fondul Suveran de Dezvoltare şi Investiţii merită o dezbatere care să se concentreze pe fond, mai curând decât pe consideraţii circumstanţiale sau pe procese de intenţie.

Demersul merită o analiză detaliată şi prilejuieşte o incursiune în istoria economică recentă a ţării noastre. Scopurile declarate ale FSDI sunt cele tipice unui fond de dezvoltare. În expunerea de motive referitoare la Legea privind înfiinţarea FSDI, scopurile acestuia sunt :  ”dezvoltarea şi finanţarea din fonduri proprii şi fonduri atrase, de proiecte de investiţii rentabile şi sustenabile, în diverse sectoare economice [...]”. De asemenea, printre beneficii vedem, la punctul c) al expunerii de motive, ”susţinerea eforturilor României de a deţine statutul de piaţă emergentă pentru piaţa autohtonă de capital prin creşterea lichidităţii, ca urmare a listării la BVB şi AERO a companiilor din portofoliul FSDI”.

Este, la proporţii mai mari – unele dintre companiile componente ale FSDI fiind validate de piaţă – un proiect similar cu ideea apărută la începuturile pieţei româneşti de capital, a înfiinţării unor ”Fonduri” (actualele SIF-uri), care ar fi urmat să joace un rol asemănător, dar într-o logică a acţionariatului privat.

Este, de fapt, exact ceea ce nu s-a întâmplat.

Odată cu al doilea program de privatizare în masă al Guvernului Văcăroiu, aproximativ 9 milioane de români şi-au depus cupoanele primite gratuit de la stat la FPP-uri, care au fost ulterior transformate în SIF-uri.

La început, FPP-urile nu erau listate la bursă, iar acţiunile nu aveau un preţ validat de piaţă, ceea ce conducea la tranzacţii care nu se bazau pe vreun reper concret. Primele statute ale FPP-urilor, elaborate de Agenţia Naţională de Privatizare, nu prevedeau existenţa vreunui prag de deţinere.

Totuşi, pentru a evita acumularea unor pachete mari la SIF-uri, a fost introdus în statutul lor prevederea potrivit căreia nici un acţionar nu poate deţine mai mult de 0,1% din capital. Acest prag făcea imposibil ca acţionarii să aibă vreo implicare în administrarea SIF-urilor sau să poată cere socoteală administratorilor. Cvasi-absenţa controlului le-a permis administratorilor SIF-urilor şi unor acţionari influenţi să dispună după propriile interese de activele societăţilor. Între timp, pragul de deţinere a crescut la 5%, ceea ce a condus la concentrarea încă şi mai evidentă a puterii de decizie în doar câteva peniţe de stilou.

De fapt, potrivit unei analize semnate de analistul pieţei de capital Adrian N. Ionescu, Societăţile de Investiţii Financiare (SIF) finanţaseră, pe parcursul a doi ani (2014-2015), companiile pe care le controlează, cu circa 150 de milioane de lei, în special prin majorări de capital sau prin împrumuturi.

Aşadar, SIF-urile nu şi-au demonstrat vocaţia de vector de dezvoltare a economiei, acţionarii punând presiune pe administratori pentru ca aceştia să aloce sume cât mai mari din profituri dividendelor.

Fondurile suverane s-au afirmat drept jucători majori pe pieţele de capital globale în ultimii zece ani. Activele lor valorează mai puţin de 10% din totalul fondurilor gestionate de industria globală de asset management şi doar aproximativ 4% din toate activele financiare. În lume există circa 79 de fonduri suverane, care gestionează active estimate la aproximativ 7,31 mii de miliarde de dolari (cf. Buteică, Huidumac, Petrescu, 2017). Deşi majoritatea sunt finanţate cu bani proveniţi din exploatarea resurselor minerale, există o multitudine de fonduri non-commodity, de o concepţie similară cu proiectul românesc.

Cea mai importantă parte a discuţiei care se poartă la nivel internaţional în privinţa  fondurilor suverane se articulează în jurul a două subiecte : transparenţa şi strategia de investiţii. Nu există un consens clar asupra aspectului dacă strategiile de investiţii sunt bazate doar pe obiective financiare.

Dezvoltarea rapidă a fondurilor suverane oglindeşte însă o schimbare geopolitică profundă, în care economiile emergente se transformă din datornicii lumii în creditorii ei.

Teoretic, în calitate de actori economici protejaţi de state, fondurile suverane pot fi folosite pentru scopuri (geo)politice. Unele fonduri îşi afirmă deschis sensibilităţile nefinanciare. De pildă, fondul suveran al Norvegiei, cel mai mare din lume, investeşte în ţinte care satisfac standarde predefinite privitoare la mediu, transparenţă sau legislaţia muncii.

Cum ar putea România să-şi folosească fondul suveran ca instrument de soft power?

În ultimii 30 de ani, România pare să fi pierdut un tempo în raport – de exemplu – cu vecinii săi în materie de investiţii strategice în străinătate. Ungaria are compania MOL, care s-a extins peste tot în Europa Centrală, Cehia are CEZ, prezentă şi în România, Polonia are Orlen şi PGNiG, ca să nu mai vorbim despre Austria, o ţară lipsită de resurse, care a reuşit să construiască unul dintre cei mai mari actori din Europa în industria oil&gas, OMV, patronul Petrom.

Investiţiile româneşti peste hotare sunt palide, iar cele strategice lipsesc cu desăvârşire – şi acesta este locul unde ar putea puncta decisiv un fond suveran. Strategia faţă de Republica Moldova ar putea avea astfel un pilon de sprijin – paradoxal, ţara cea mai apropiată, de care ne leagă istoria şi aspiraţii europene comune, este cea mai neglijată din acest punct de vedere. Pe scurt, un fond suveran românesc ar putea fi polivalent. Efectul de antrenare în economie, plecând de la piaţa de capital, poate duce, pe termen mediu şi în condiţiile în care companiile deţinute de fond ar fi listate, la o dublare a capitalizării BVB şi, prin urmare, la atingerea ţintei asumate, de intrare în clubul pieţelor de capital emergente.

Pe un plan mai larg, fondul suveran poate fi instrumental în materie geopolitică, prin tractarea Republicii Moldova pe o traiectorie evident pro-europeană.

La nivel conceptual, aceste aspecte nu sunt echivalente cu o reinventare a roţii, pentru că alţii au făcut-o înaintea noastră. În cazul nostru însă, lansarea ideii unui fond suveran vine cu o întrebare: are România un proiect internaţional, în care fondul să se integreze?  Este numai una dintre întrebările care aşteaptă răspuns, împreună cu altele (de ce au fost integrate în fond pachete de acţiuni la companii neprofitabile, de exemplu?), înainte de a porni pe un drum care se poate dovedi luminos, dar şi, în egală măsură, o formă fără fond.

Sorin Dimitriu, presedinte Camera de Comert şi Industrie Bucureşti

 

 
Cuvinte cheie:
fond
, dezvoltare
, investitii
, romania
, soft
, strategie
Vizualizari:
Printeaza
zf.ro
Abonează-te la Închide