Cum arată infrastructura de educaţie la 100 de ani? Una din trei şcoli are grupul sanitar în exterior, una din două nu este legată la gaze, câte 12 copii se bat pe un calculator: „Ne transformăm încet în cohorte de ignoranţi“

În timp ce mediul de business cere oameni din ce în ce mai pregătiţi, di­gi­ta­lizarea sau educaţia vocaţională fiind concepte adesea menţionate, in­frastructura de şcoli a României spune o cu totul altă poveste.

Datele de la Institutul Naţional de Sta­tistică arată că la finalul anului 2016 în România erau înre­gistrate 7.010 şcoli, număr în care intră toate formele de învăţământ, de la creşe la uni­versităţi. Dintre acestea, 3.140 erau în mediul rural, restul fiind în mediul urban.

Conform unor informaţii furni­zate recent de fostul ministru al edu­caţiei, Liviu Marian Pop, din acest total de unităţi de în­văţământ, peste 2.400 au gru­purile sani­tare în exterior.

Mai departe, tot statisticile arată că 3.500 de unităţi nu sunt racordate la reţeaua de gaze natu­rale, astfel că anual şcolile tre­buie să-şi bugeteze achiziţiile de lemne pen­tru a încălzi sălile de curs. Altfel, orele nu se ţin.

Din totalul de 7.010 şcoli, circa 4.000 sunt unităţile de învăţământ primar şi gim­na­zial, din care aproape 2.800 sunt la sate, restul în zona urbană.  

100 de ani, nicio schimbare

În total, în aceste 4.000 de şcoli învaţă circa 1,7 milioane de copii, din care peste 763.000 sunt în zona rurală.

Anuarul Statistic publicat în anul 1922, primul după Marea Unire, arată că de fapt în aceşti 100 de ani nu multe lucruri s-au schimbat. În 1920 funcţionau peste 6.000 de şcoli primare în zona rurală a României, în care erau educaţi peste 720.000 de copii. În mediul urban, erau 461 de şcoli, cu aproape 120.000 de copii. Este important de precizat însă că la acel moment circa 80% din populaţia României trăia la sat, faţă de 50% în prezent.

Statisticile de azi mai arată un lucru.

Pentru cei 1,7 milioane de copii care sunt înscrişi în învăţământul primar şi gimnazial sunt 136.365 de calculatoare, circa 83.000 fiind în şcolile de la ţară. Când toată lumea vorbeşte despre digitalizare, în România câte 12 copii în medie se bat pentru un loc la un calculator.

Învăţământul vocaţional este şi el la mare modă, dar copiii din şcolile din Româ­nia nu au unde să facă lucrări practice, în contextul în care în cele peste 4.000 de unităţi din învăţământul primar şi gimnazial nu funcţionează decât 540 de ateliere. Dintre acestea, 335 sunt în zona urbană, cei peste 760.000 de copii de la sate trebuind să se mulţumească cu 205 ateliere.

 

Digitalizarea de formă

„Noi încercăm să ţinem pasul cu digi­talizarea doar de formă, adică ne străduim să-i învăţăm pe copii, aproape din leagăn, să mânuiască telefonul mobil, tableta etc. Îi învăţăm zor- nevoie mare să socializeze de la distanţă, să-şi exhibe toate acţiunile pe Facebook, să acceseze din oră în oră Insta­gram-ul, să-şi adune noi prieteni virtuali, să dea like-uri şi să comunice numai de la distanţă, prin mijlocirea aparatelor“, spune Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai (UBB) din Cluj şi preşe­dintele Academiei Române.

Pop îl citează pe scriitorul Umberto Eco în opinia căruia „reţelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivităţii. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr“.

„Mă cuprinde aproape disperarea când văd, pe reţelele de socializare, anumite co­men­tarii la adresa unor articole, mai bune sau mai rele. Se vede clar, de la început, că ma­jor­itatea comentatorilor sunt în afara chestiunii des­pre care discută. În al doilea rând, lim­bajul este sub orice critică. Nici măcar nu este vorba despre termenii de mahala de odinioa­ră, ci de anumite însăilări de vorbe jignitoare, murdare, josnice şi rele“, continuă Ioan-Aurel Pop.

Potrivit acestuia, digitalizarea de formă nu va putea ţine niciodată locul educaţiei ade­vă­rate, care include totul, de la educaţia ru­tieră sau igienă personală până la artă, istorie sau geografie.

„Cui foloseşte faptul că ne transformăm încet în cohorte de ignoranţi?“

 

Soluţia: adopţia şcolilor de către mediul de business

Rectorul UBB mai menţionează că drama României stă în incapacitatea de a-şi şcolariza copiii, dar şi de a combate pro­bleme de sistem care nasc statistici precum analfa­betismul funcţional de 40% între adoles­cenţii de 15 ani.

În acest context, mai mulţi oameni de afaceri care au răspuns invitaţiei ZF la dialog în cadrul proiectului România 100 de idei susţin că implicarea mediului privat în finanţarea învăţământului este esenţială.

„Adoptă o şcoală, acesta poate fi un proiect naţional. Fiecare antreprenor a crescut undeva, fiecare executiv are o legătură emoţională cu şcoala în care s-a format. Întrebarea pe care fiecare lider din mediul de business ar trebui să şi-o pună este cum fac ca la şcoala mea media să crească de la 6,20 la 9?“, spune recent Florin Talpeş, fondatorul şi CEO-ul IT Bitdefender, cel mai cunoscut brand românesc hi-tech la nivel internaţional şi cel mai mare producător local de software.