Ioan-Aurel Pop, Universitatea Babeş-Bolyai Cluj: Din moment ce avem prea multe universităţi şi nu le putem reduce ca număr, atunci se cuvine să le specializăm şi să le clasificăm

♦ Clasificarea universităţilor în instituţii de interes local, regional şi naţional ar creşte performanţa sistemului educaţional în contextul în care reducerea numărului de instituţii nu este o soluţie într-o ţară cu venituri mici, spune Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai (UBB) din Cluj ♦ Acum sunt active circa 90 de universităţi de stat şi private, mai bine de jumătate fiind de stat, dar numărul necesar, raportat la populaţia României, nu ar fi mai mare de 20 de universtăţi de stat.

„De la Oradea până la Cons­tanţa şi de la Suceava până la Târgu-Jiu, tinerii români iau într-o veselie diplome de li­cen­ţă, de master şi de doctor, ba chiar şi de abilitare, fără nicio preocupare se­­rioasă pentru calitate. Or, ţinând seama de a­ceste împrejurărinefireşti, se cuvin luate ra­pid măsuri“, spune Ioan-Aurel Pop, care o­cupă şi funcţia de preşedinte al Academiei Române.

Specializarea şi clasificarea instituţiilor de învăţământ superior ar putea fi o soluţie pen­tru remodelarea sistemului de educaţie, fără a presupune reducerea numărului de insti­tuţii, o astfel de iniţiativă contribuind la sti­mularea performanţei şi nu la menţinereanu­mărului generos de diplome acordate an de an.

Alături de acestea însă, răbdarea de a ve­dea dacă într-adevărschimbările aduc re­zul­ta­tele dorite este esenţială, schimbarea de dra­gul schimbării fiind unul dintre cele mai no­cive fenomene vizibile în educaţia ro­mâ­nească.

„Dacă nu investim în educaţie şi dacă nu de­finim repede tipul de educaţie pe care-l dorim pentru elevi, studenţi, tineri şi oameni în general, de orice vârstă (educaţia per­ma­nentă) şi dacă nu punem în aplicare o astfel de stra­tegie, suntem pierduţi. Cele mai multe dintre tarele societăţii actuale, de la abaterile disci­plinare şi penale până la aroganţa semidocţilor şi de la spiritul de turmă până la dis­preţul faţă de cunoaştere şi de cultura ge­nerală, au drept cauză educaţia deficitară“, spu­ne rectorul UBB, una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ din România.

Cum aducem copiii la şcoală

Potrivit acestuia, educaţia de azi din România se confruntă cu multiple probleme, pornind de la condiţiile precare în care funcţionează unele intituţii până la impotenţa statului de a-şi şcolariza copiii. „Noi nu mai reuşim să şcolarizămtoţi copiii, asistăm pasivi la abandonul şcolar, avem peste 40% analfabetism funcţional întreadolescenţii de 15 ani, ne lovim de vulgari­tatea unor elevi şi profesori, lăsăm factorii extra­­şcolari să dicteze în şcoli, facem pro­gra­me europene utopice, dar nu suntem în stare să igienizam clădirile cu destinaţie şcolară, descurajămperformanţa şi compe­tiţia, ridi­căm în prim-plan medio­critatea, menţinem în viaţă zeci de universităţi de stat şi parti­cu­lare fără rezultate notabile, ne întrajutorăm reci­proc după principiul să ne fie bine tuturor. Este însă un bine perdant“, mai spune rectorul UBB.

Într-un astfel de peisaj, plecarea româ­nilor în „cele patru zări“ este aproape de înţeles, lipsa de perspectivă fiind cel mai înte­meiat motiv pentru fuga de ţară. „De aceea, cred că creşterea economică a României la anu­miţi indicatori este înşelă­toa­re. Această creştere stă pe picioare de lut nu nu­mai pentru că nu se mărescsubstanţial investiţiile în economie, ci mai ales pentru că nu se inves­teşte în educaţie, pentru că elevii şi tinerii sunt lăsaţi de izbelişte şi îşi iau lumea în cap, pentru că româniipleacă spre patru zări, ne­maiavând încredere în lumea noastră şi ţara noastră.“

Nu schimbaţi de dragul schimbării

În acest context, Ioan-Aurel Pop spune că unul dintre cele mai importante lucruri este asigurarea coerenţei în sistemul de educaţie.

„Coerenţa înseamnă reforme cumpătate, luate la timp şi bine aplicate. Noi schimbăm le­gea educaţiei, hotărârile de guvern, ordinele de ministru, statutele şi regulamentele zi de zi şi clipă de clipă, cu o tenacitate demnă de o cauză mai bună. Nu aşteptăm aproape nicio­dată rezultatele acestor febrile modificări, ci con­ti­nuăm să schimbămfără nicio noimă. Mă­su­rile de luat sunt simple şi sunt la înde­mânaori­­­cărorguvernanţi raţionali şi cu ex­pertiza ne­cesară. Din păcate, noi nu avem asemenea gu­vernanţi.“ Digitalizarea şi integrarea aces­te­ia în viaţa de zi cu zi a unui elev sau student sunt acum un act de formă, crede rectorul UBB, şcoala având un rol mult mai im­por­tant. 

„Noi încercăm să ţinem pasul cu di­gi­talizarea doar de formă, adică ne străduim să-i învăţăm pe copii, aproape din leagăn, să mânuiască telefonul mobil, tableta etc. Or, şcoala noastră trebuie să facă mult mai mult decâtatât. Pregătirea elevilor şi tinerilor pen­tru epoca digitală şi postdigitală nu pre­su­pune transformarea lor în instrumente docile. Pre­gă­tirea pentru viaţă include de toate, de la educaţie rutieră până la igiena personală şi de la educaţie financiară până la noţiuni de nutriţie sănătoasă şi de protecţie a me­diului, dar nu poate ignora cultura generală, limba ro­mână şi limbile străine, istoria, arta, geografia. Cui foloseşte faptul că ne transformăm încet în cohorte de ig­no­ranţi?“

O nouă împărţire a universităţilor

În opinia lui Ioan-Aurel Pop, şcoala preuniversitară este responsabilă în mod na­tural de formarea unor calificări, dar mai ales a unor oameni capabili să înveţe repede me­tode noi, să se adapteze schimbărilor rapide.

„Piaţa forţei de muncă este foarte mobilă! Universităţile nu sunt şcoli profesionale, ca să creeze specialităţi înguste, de nişă. Un economist bun nu este acela care învaţă din facultate numai cum să ţină conturile unei firme de servicii, ci acela care are un bun orizont economic, care ştie ce este economia unei ţări, ce sunt echilibrele financiare, care trebuie să fie raportul optim între producţie şi consum, cum a evoluat economia naţională şi mondială etc.“

Ioan-Aurel Pop spune însă că în acest moment învăţământul superior din România este supradimensionat, nu în raport cu necesităţile, ci cu posibilităţile.

„Este un învăţământ egalitarist, finanţat pe criterii cantitative, fără perspectiva unor performanţe durabile, stabile. Avem peste 90 de universităţi, dintre care mai mult de jumătate sunt de stat. În mod normal, ar trebui să avem, după dimensiunile ţării, maxim 20 de universităţi bune de stat, adică o universitate publică la un milion de oameni.“

O altă problemă este faptul că multe universităţi fac de toate iar la final au dreptul de a acorda şi toate titlurile posibile ale celor trei cicluri de studenţie: licenţă, masterat şi doctorat.

„Să zicem că România, nefiind Germania sau SUA, are nevoie de multe universităţi mici, ca să nu fie puşi părinţii în postura de a cheltui pentru copiii lor etc. Dar nu pot fi toate egale! În România, aproape toate universităţile de stat acordă toate titlurile posibile ale celor trei cicluri de studenţie, adică nivelurile licenţă, masterat şi doctorat. Cu alte cuvinte, de la Oradea până la Constanţa şi de la Suceava până la Târgu Jiu, tinerii români iau într-o veselie diplome de licenţă, de master şi de doctor, ba chiar şi de abilitare, fără nicio preocupare serioasă pentru calitate. Or, ţinândseamă de aceste împrejurărinefireşti, se cuvin luate rapid măsuri.“

Astfel, rectorul UBB spune că în contextul în care reducerea numărul de universităţi nu este o soluţie, acestea trebuie clasificate şi specializate.

„O clasă de universităţi ar fi cele de interes local, cu specializări potrivite locului în care funcţionează, finanţate de instituţiile locale (primării, consilii judeţene etc.) şi care să acorde doar nivelul licenţă; o alta ar putea fi cele de interes regional, care să acorde nivelurile licenţă şi masterat şi care să fie finanţate de regiunile de dezvoltare; în fine, universităţile de interes naţional, care să pregătească studenţii la nivelurile licenţă, masterat şi doctorat şi care să aibă finanţare de la stat, de la Ministerul Educaţiei Naţionale. Toate ar trebui apoi ierarhizate şi încurajate să facă performanţă, iar dacă fac această performanţă, stimulate să continue.“

Dialogul permanent cu mediul de afaceri

Mai departe, rectorul UBB spune că universităţile nu mai pot exista în sine, dialogul cu mediul de afaceri fiind obligatoriu. 

„Universităţile nu-şi mai sunt suficiente lor însele, ci au nevoie permanentă de dialog cu mediul de afaceri, cu firmele de top. Noi avem acorduri de colaborare cu băncile mari, cu firmele interesate, de genul NTT Data, Emerson, Electrogrup. Siemens, Porsche. Avem programe întregi de studii la nivel licenţă şi masterat susţinute de firme, ca şi locuri de practică în aceste firme pentru studenţii noştri.“

La final însă, Ioan-Aurel Pop precizează că universităţile nu sunt şcoli profesionale, ci instituţii care trebuie să urmărească tendinţe pe termen lung         

„În acest sens, digitalizarea este fundamentală, dar intenţionăm o digitalizare inteligentă, care să aibă în centrul său studentul şi nu aparatul. Viaţa – ca să fim şi să rămânem oameni – are nevoie şi de cunoştinţe financiare, şi de literatură, şi de gust artistic, şi de istorie (memorie colectivă), şi de matematică, şi de biologie, şi de medicină etc., toate înmagazinate în minţile noastre. Şcoala antrenează minţileomeneşti pentru confruntarea cu viaţa, adică oferă elevilor şi studenţilor educaţia necesară. De aceea, revin în final la ideea importanţei fundamentale a educaţiei pentru societatea viitorului.“