Special

Capitalismul nomad: Poate fi plecarea Nokia un semn că urmează a doua dezindustrializare a României? O analiză de Sorin Pâslaru

Autor: Sorin Pâslaru

02.10.2011, 21:03 3971

"Acum este a doua industriali­zare a României, care vine gra­dual de la vest, bazată pe investiţii străine. Practic, investiţiile străine făcute între 2000 şi 2005 în fabrici de echipamente auto în vestul ţării, dar şi pe platforma auto de la Piteşti, încep să se vadă."

Acesta este un fragment de editorial scris în martie 2006, în urmă cu cinci ani. Furia investi­ţiilor străine de atunci, când încă Nokia sau Ford nici nu se anunţaseră, schimba economia, cel puţin în relaţiile sale externe.

Iar cea mai puternică evoluţie era a ponderii în exporturi a categoriei de "maşini şi dispozitive mecanice, aparate şi echipamente electrice", care crescuseră la 28%, faţă de 21% cu cinci ani înainte, preluând prima poziţie de la industria uşoară - textile şi încălţăminte, un sector cu o valoare adăugată mult mai redusă.

Era industrializare pentru că această creare de locuri de muncă în industrie pe scară largă, mai ales în vestul ţării, venea după o perioadă de 10 ani, între 1989 şi 2000, când industria a alu­n­ecat în degringoladă şi a desfiinţat locuri de muncă. În 1990 în România erau 8 milioane de salariaţi, pentru ca în 2000 să ajungă la 4,5 milioane, adică la fel precum o ţară ca Ungaria sau Cehia, care au populaţie de două ori mai redusă, iar în prezent sunt doar 4,1 milioane oameni cu carte de muncă.

Şi era a doua industrializare pentru că mai fusese una, în perioada în care ponderea populaţiei din mediul rural s-a redus de la 80% la 50%, adică între 1950-1980, când, cu toate abuzurile şi traumele care au însoţit intervalul, România a devenit o ţară industrială. Au urmat zece ani de stagnare economică şi criză, între 1980 şi 1989, din cauza rambursării anticipate a datoriilor externe (perioadă a cărei perspectivă devine alta când se vede acum situaţia Greciei, în criză din cauza neplăţii datoriei externe deja acumulate) care au dus la colapsul regimului.

Închide plecarea Nokia din România fereastra extraordinară de oportunitate începută în 2000, în care a început să crească numărul de locuri de muncă din industrie?

Există uneori ideea că noi am fi putut fi altfel dacă am fi hotărât altceva. Astfel de decizii ca aceea a Nokia arată însă că mediul, situaţiile şi tendinţele externe te împing în direcţii atât de neaşteptate încât nici o încadrare ideologică nu mai funcţionează. Această a doua in­dus­tria­lizare, cât a fost, a fost făcută direct de către com­paniile multina­ţio­nale, adică de către companiile străine din ţările dezvoltate, faţă de cea de dinainte realizată cu bani străini împrumutaţi de stat.

Întrebarea fun­damentală este dacă bate un vânt al schimbării în lume atât de puternic, ca în urmă cu 20 de ani, încât pur şi simplu economia românească să nu se mai poate baza în aceeaşi măsură de acum încolo pe investiţii străine în industrie pentru dezvoltare. Şi ce se poate face dacă este aşa?

Cert este că lumea încă nu a asimilat com­plet ceea ce s-a schimbat după octombrie 2008, când statele au preluat controlul băncilor pentru că altfel se prăbuşea întreg sistemul, iar schim­bările la care asistăm ar putea fi mai mult decât o ajustare, ci o inversare sau o rupere de trend.

Mai poate cineva susţine, spre exemplu, că în Irlanda acţionează principiile economiei libere de piaţă când tot sistemul bancar a fost naţionalizat, când într-un singur an statul a făcut deficit bugetar de 30% din PIB, o cifră pe care nu o poate suporta nicio pagină a unui manual de buget de când s-a inventat acest termen până în prezent?

Iar băncile nu sunt numai pur şi simplu o parte a economiei, cum ar fi industria de proce­sare a cărnii de pui, de exemplu, care poate fi în­lo­cuită o lună sau un an cu carne de porc, ci sunt chiar distribuitorul resurselor, pivotul, inima sistemului, locul de unde pleacă şi se în­torc toate deciziile de investiţii şi deci de dez­vol­tare. La o extremă, cu ce mai diferă şedinţele Comi­tetului de Stat al Planificării de şedinţele Mi­nis­terului de Finanţe din Irlanda care trebuie să aprobe ce proiecte finanţează băncile irlan­deze? Doar cu numele, dacă este să vorbim pe şleau. Politică şi într-un caz şi într-altul.

Discuţiile despre industrializare/dezindus­triali­zare sunt foarte intense în Franţa sau Marea Britanie, în condiţiile în care China a crescut în ultimii 30 de ani numai şi numai prin industrializare autohtonizată forţat şi în general Asia a absorbit locurile de muncă. Dar dacă Franţa se teme de dezindustrializare (Financial Times-ul lor, Les Echos, este plin ediţie de ediţie de dezbateri pe tema "deşertificării industriale franceze"), ce să mai spună România?

Un sce­nariu global privind actuala criză spune că totul a pornit de la mutarea, după 1990, a locurilor de muncă industriale din Occident (Statele Unite şi Vestul Euro­pei) spre Orient într-o mă­sură mult mai accele­rată decât tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii 200 de ani de la startul revoluţiei indus­triale din Anglia anilor lui Adam Smith.

Că­derea zidului Berli­nu­lui - deci că­derea zidului politic între Occident şi Orient şi căderea barie­­re­lor telecom - care a permis ope­ra­rea de la distanţă mult mai facilă a deloca­lizărilor - au rupt zăgazurile între lumea dez­voltată şi lumea în dez­voltare. Ca într-o aplicare a teoriei vaselor comuni­cante din fizică, investiţiile s-au dus în vasul gol, adică acolo unde salariile erau mai mici de zeci de ori în cazul Europei de Est sau de sute de ori în cazul Indiei şi Chinei. Statisticile arată că, de la 20 miliarde de dolari stocul de investiţii străine în China, India şi ţările Europei de Est în 1990, în 2009 acesta a ajuns la 2.000 de miliarde de dolari.

O creştere de 100 de ori în 20 de ani este marcantă chiar la anvergura unui PIB global de 60.000 de miliarde de dolari.

Ce s-a întâmplat ca urmare a acestui flux? Salariile în Vest au stagnat, provocând criza ipotecară şi cea a datoriilor suverane pentru că statele au căutat să compenseze diminuarea veniturilor angajaţilor şi să rezolve problemele băncilor, iar cele din Est au crescut. Libertatea de circulaţie a capitalului, a oamenilor, a serviciilor şi a mărfurilor nu are viteză egală pentru fiecare din aceste componente, iar cea mai inerţială este forţa de muncă.
Este în firea lucrurilor ca o familie să nu fie nomadă, dar capitalul, marfa şi banii sunt. Ca să fii nomad şi cu familia îţi trebuie mulţi, foarte mulţi bani, iar în ultimii 20-30 de ani s-a dezvoltat clasa top managerilor care sunt cinci ani la Bucureşti, cinci la Tokio şi 5 la Buenos Aires. Restul sunt nomazii de periferie, cum sunt milioanele de români care au plecat în Europa că nu au avut aici unde să mun­cească.

Aşa că din mutarea fabricilor câştigă jet-set-ul, clasa de top mana­gement, ad­minis­tratorii marilor fonduri de investiţii care fac presiune pentru re­zul­tate tri­mestru la tri­mestru.

Pe de altă parte, progresul tehnic nu poate fi oprit şi oamenii vor dori întotdeauna să se îmbrace mai ieftin şi un telefon mobil nou, un smartphone, cât mai colorat şi cât mai ieftin.

Cine poate spune că cei 300.000 de români care şi-au cumpărat iphone-uri, 50.000 de Samsung Galaxy şi alte câteva sute de mii de smartphone-uri sunt vinovaţi că Nokia şi-a închis fabrica de low-phone de la Jucu?

Culmea este că România, deşi ar trebui să câştige din această tendinţă de mutare a indus­triei de la Vest la Est, având în vedere raportul salariilor şi de 10-20 la 1, începe să piardă.

Întrebarea este dacă şi cât a câştigat 9 ani, în perioada 2000-2008, când stocul de investiţii străine a urcat de la 5 miliarde de euro la 50 miliarde de euro prin delo­ca­li­zarea aici a fa­bricilor din Fran­ţa, Ger­mania sau Italia şi dacă nu cumva plecarea Nokia este începutul unei pe­rioade în care trendurile globale o vor readuce în situaţia de a pierde şi mai multe joburi indus­triale?

Cu deosebirea că, spre deosebire de Anglia, nu are un City şi, spre deosebire de Franţa, nu are un vin să îl exporte pentru 4 miliarde de euro pe an, cât avioanele Airbus.

Emergenţa unor businessuri de anvergură în doar câţiva ani - cine putea presupune în 2005 că vor fi pe piaţă acum 128 milioane de iphone-uri şi 29 milioane de iPAD-uri - va impune creare şi distrugere de valoare într-un timp mult mai scurt decât puteau concepe manualele de economie până acum.

Este posibil ca din 2011 să intrăm într-o perioadă în care delocalizarea fie de tip "nomad", adică o fabrică să se aşeze azi la Timişoara ştiind dinainte că o face doar pentru patru ani. Delocalizarea însăşi a devenit o industrie, iar în funcţie de preţul transportului pe mare, fabricile se mută mai aproape sau mai departe de pieţele de desfacere, în valuri. În 2008, când tarifele de transport erau ridicate ca urmare a cererii din China, fabricile din Orient începuseră să fie mutate mai aproape de pieţele de desfacere din Vest. În criză, odată ce tariful per container per kilometru s-a înjumătăţit, au început iar să plece la depărtare. Fug fabricile. Cum să le opreşti?

Există firme specializate în mutări de întreprinderi, companii de logistică ce pot translata într-o noapte toate utilajele din hală într-o alta la 3.000 de km distanţă unde în două zile reîncepe activitatea ca şi cum ar fi fost acolo de 100 de ani.

În Franţa, spre exemplu, sunt cazuri în care camioanele aşteaptă vineri după amiază la 10 km distanţă să nu ştie muncitorii că luni dimineaţa nu mai unde să se întoarcă, vin, împachetează şi gata. Există de altfel deja în comerţul de fashion experienţa unor magazine pe "perioadă determinată", aşa că nu ar fi exclus ca şi fabricile să fie de acum "pe perioadă determinată". Aici este aşadar o întrebare esenţială -începe o nouă dezindustrializare în Ro­mânia sau intrăm într-o fază de "indus­trializare pe perioadă determinată" în care va câştiga doar cel care va fi suficient de flexibil ca azi să asambleze telefoane mobile iar mâine să pună şuruburi la o cutie de viteză? Şi încă - va câştiga suficient economia locală ca să merite să aduci un astfel de investitor?

Şi cum să faci ca pe teritoriul tău să păstrezi valoare, cum faci să nu fii doar o parte a lanţului de crearea, a unui produs, ci chiar să îl concepi şi să decizi SÂ TE MUŢI TU dintr-o ţară în alta în căutare de venit şi EBIDTA? Aici este de analizat ceea ce deocamdată nicio instituţie din România nu pare să fie conştientă că ar trebui analizat şi anume "am­prenta asupra economiei" a unei investiţii străine. Pentru că, aşa cum au arătat datele chiar din anii de criză, degeaba au crescut exporturile cu 27% în 2010 şi cu 26% pe primele şase luni din acest an, dacă economia nu-şi revine.

Această evoluţie arată că există posibilitatea creşterii insularizate, care poate fi o capcană pentru dezvoltarea economică a României. Ce înseamnă creşterea insularizată?

Exact ca într-un organism, sistemul circu­la­tor funcţionează bine doar dacă sângele circulă şi prin vasele periferice. Nu numai prin artere şi vene, ci şi prin capilare. În această com­paraţie, companiile care exportă asam­blând în prin­cipal componente din import sunt "arte­rele şi venele". Pe ele circulă sângele, exporturile cresc.

În 2000 PIB-ul României era de 60 miliarde de euro, iar exporturile totale de 12 miliarde de euro (adică aveau o pondere de 20% în PIB), din care Dacia exporta de 50 milioane de euro.

Investiţiile străine, mai ales în capacităţi de export, au adus triplarea exporturilor în opt ani. Dar cât au adus dezvoltare în economie, cât de mult au capilarizat?

În 2008 exporturile totale de 35 miliarde de euro ajunseseră la o pondere de 25% din PIB-ul record istoric de 138 miliarde de euro.

Dacia exporta atunci de 1,5 miliarde de euro, iar Nokia încă din primul an de la instalare vindea la export telefoane de 380 milioane de euro. Ambele reprezentau atunci 6% din totalul exporturilor.

După trei ani de criză, în 2011, arterele pompează şi mai puternic. Dacia se duce spre 4 miliarde de euro, iar Nokia ar fi trebuit să ajungă la 2 miliarde de euro. Împreună ajung la 13% din exporturi, iar exporturile se duc spre 45 miliarde de euro anul acesta, adică 36% din PIB.

Cu toate acestea, PIB-ul total este la 125 miliarde de euro, cu 13 miliarde de euro mai redus decât vârful din 2008.

Inima pompează sângele prin artere, prin vene, exporturile şi importurile aferente urcă vertiginos, dar economia stă sau chiar mai rău, este în recul.

Care este explicaţia? Simplă. Ca într-un organism îngheţat, acest tip de investiţii nu capilarizează, nu transmit în economie vigoare pentru că nu intră sau intră prea puţin în contact cu businessul şi societatea locale.

Sunt insule. Ce înseamnă "contact"? Înseamnă achiziţii/furnizări de la/la firmele locale, salarii plătite, know-how distribuit partenerilor. Şi mai ales înseamnă număr de oameni implicaţi în respectiva activitate.

Aici este deficitul de dezvoltare al României. La a zecea suprafaţă de viţă de vie din lume nu are capacitate de fi pe piaţa mon­dială a vinurilor decât cu 100.000 de litri pe an, adică 12-14 milioane de euro exporturi.

Şi degeaba are un milion de vaci, dacă exporturile totale de brânză şi lapte sunt abia de 50 milioane de euro. 50% din ţară în mediul rural, 50% la oraş. Slujba la Nokia sau Dacia? O pauză de la lucrul câmpului. Un implant.

"Degeaba aveţi o investiţie ca Nokia în mijlocul ţării, dacă nu aveţi in­dus­trie locală, adaptată specificului zonei. Nu vă aduc numai astfel de investiţi dezvoltare", spunea într-un inter­viu pentru Ziarul Financiar Mario Cospito, ambasadorul Italiei în Ro­mânia.

Dacă s-ar compara Nokia cu întreaga industrie de mobilă, ce ar rezulta?

Că "amprenta" Nokia înseamnă o masă salarială de 25-30 milioane de euro plătită anual pentru 3.000 de angajaţi la exporturi de 1,6 miliarde de euro, pe când industria de mobilă înseamnă 50.000 de joburi şi masă salarială de 240 milioane de euro pe an la exporturi de 1,2 miliarde de euro.

Cu 20 de fabrici de tip Nokia ai exporturi de 40 miliarde de euro, cât are România acum, dar ai o economie cu cei 40.000 de angajaţi care ar lucra acolo?

Cum se poate România dezvolta fără să crească numărul de salariaţi? La o populaţie de 21,4 milioane de locuitori, avem doar 4,1 milioane de salariaţi, adică o pondere de circa 20%, pe care să o numim rată de ocupare. Ei sunt cei care trebuie să întreţină copiii, bătrânii şi pe cei care nu lucrează. Aici este cheia: un salariat susţine alţi patru nesalariaţi.

Cu o populaţie la jumătate, Ungaria sau Cehia au 4,5 milioane de salariaţi, deci rata de ocupare este de 45-50%.

Ce poţi face în judeţe ca Vaslui sau Teleorman, unde ponderea salariaţilor în totalul populaţiei, adică rata de ocupare, este de 11-12%?

Deci acolo unde un angajat trebuie să suţină nouă oameni din jurul său?

Atragi investitori străini care să exporte. Ce spun datele, cum se corelează exporturile per capita în judeţe cu rata de ocupare?

În general, judeţele mari exportatoare (Timiş - 4.500 euro per locuitor exporturi în 2010, Sibiu - 3.400 euro per capita exporturi) au şi o rată de ocupare mai mare decât media, adică 29% şi respectiv 25%.

Dar surpriză: într-un judeţ cum e Argeş, unde aşteptarea ar fi ca Dacia să capilarizeze intens, adică să creeze o grămadă de locuri de muncă pe lângă cele din fabrică (furnizori, clienţi, restaurante, bănci şi magazine pentru angajaţii Dacia), rata de ocupare este 20%, adică la fel ca media pe ţară şi aproape la fel ca în judeţul Brăila, unde exporturile per capita sunt de 700 de euro, faţă de vârful pe ţară al judeţului Argeş de 5.600 de euro per capita.

Deci nici măcar în judeţele cu cel mai mare export, în micile noastre "Cehii" sau "Ungarii" dacă sunt privite din punctul de vedere al capacităţii întreprinderilor de a se mobiliza pentru export, rata de ocupare nu atinge 40-50% ca în adevărata Cehie sau Ungarie.

Aici este deficitul de dezvoltare uriaş căreia cei care se ocupă de politica economică, monetară bugetară sau de care o mai fi ea a acestei ţări trebuie să îi dea un răspuns, trebuie să îi dea o soluţie.

O soluţie locală, pentru că aceşti oficiali sunt plătiţi local cu bani mulţi să o ofere, nu să îi trimită pe oameni aiurea să se angajeze aiurea în numele unor basme din manuale şi cifre care să arate bine pe lista macroindicatorilor, inclusiv la FMI.

Industrializare, dezindustrializare, in­dustrializare pe perioadă determinată, ca­pilarizare a investiţiilor - abia când intri în detalii se arată România reală, a cărei decădere se vede cu ochiul liber la colţ de stradă. Cine şi-a asumă şi cine are un proiect pentru ea?

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO