Şampania a fost băută în cumpăna anilor 2006-2007. Mai întâi la Bruxelles, în faţa hărţii de turtă dulce a noii Uniuni Europene. Apoi la Bucureşti, cu o zi înainte de Anul Nou 2007. România era deja parte a UE.
Ne temuserăm că nu vom apuca ziua asta. Deşi în ianuarie 2000, când Isărescu şi Prodi au bătut palma, logica istoriei ne îndreptăţea să sperăm că procesul extinderii, gândit îndelung, judecat în profunzime, nu va mai fi oprit. Asta era atunci. După şapte ani, când a izbucnit criza în Statele Unite, ameninţând să cuprindă toată planeta, am văzut că filtrul s-a îndesit. Şi ne-am convins că dacă premierul Isărescu, în 2000, n-ar fi obţinut ca data fermă de aderare să fie 1 ianuarie 2007 şi dacă – aşa nepregătită cum era – România nu ar fi avut un program complex de aderare, pe care să-l fi respectat timp de şapte ani, poate că şi astăzi am fi fost în afara Uniunii Europene, la răscruce de vânturi.
Negocierile cu Uniunea Europeană au început din 2001, fiind însoţite de măsuri concrete în spiritul libertăţii economice. În prim-plan aflându-se libertatea mişcării capitalurilor, alături de mişcarea persoanelor, a bunurilor economice şi a serviciilor. S-a ajuns astfel în 2006 la liberalizarea fluxurilor de capital, cu impact semnificativ asupra balanţei de plăţi. Şi având ca principal efect convertibilitatea deplină a monedei naţionale. Fără aceste măsuri – şi fără multe altele asemănătoare – nu ar fi fost loc pentru noi în Piaţa Unică. Cititorii în stele – cei care azi se arată intrigaţi că Banca Naţională n-a oprit în acei ani creditarea în valută – ar mai trebui să-şi pună o întrebare: era posibilă libera circulaţie a persoanelor, a mărfurilor şi a serviciilor… fără libera circulaţie a capitalurilor? Dacă s-ar fi oprit creditarea în valută, s-ar fi închis şi calea spre Europa a milioanelor de români în căutare de muncă.
Astăzi, noi nu stăm tocmai rău în topul libertăţilor economice. Suntem pe lângă Franţa şi am făcut paşi mai mari decât Polonia, Cehia, Grecia, Italia şi Bulgaria. După ce, în 2004, primul nostru an în NATO, eram cu mult în urma vecinelor noastre. Acum suntem înaintea lor.
Într-o cursă cu unsprezece culoare de alergare, între care libertatea comercială, libertatea de a investi, libertatea muncii, libertatea financiară, libertatea de afaceri, libertatea fiscală – nu avem pretenţii să ne situăm alături de Elveţia, Canada, Statele Unite, Marea Britanie, Olanda, Japonia, Germania, Cipru şi alte ţări cu vechi state de serviciu pe piaţa liberă, dar ne mişcăm pe undeva pe linia mediană. Mai avem de urcat, desigur. Şi, mai cu seamă, avem de înfruntat mentalităţi învechite. Plus necazul că societatea noastră înţelege greu că o economie puternică şi sănătoasă nu poate fi întemeiată decât pe un sistem de pieţe libere, de mărfuri, de servicii, de bani.
Astăzi, României i se pretinde să asigure nu doar convergenţa nominală cu ţările din Zona Euro – prin îndeplinirea celor cinci criterii pe care, de fapt, le îndeplineşte: inflaţie, dobânzi pe termen lung, datorie publică, deficit bugetar, curs de schimb valutar. I se pretinde, dacă vrea să ajungă acolo unde este obligată prin contract să ajungă, în Zona Euro, să asigure convergenţa reală, cu criteriul ei de forţă: PIB-ul pe locuitor la paritatea standard a puterii de cumpărare. În aceste condiţii, dacă vrem să primim cândva biletul de intrare, o abordare interdisciplinară în politica de restructurare nu mai poate fi evitată. În faţa exigenţelor actuale, când până şi unei mici firme cu câţiva lucrători, ca să fie competitivă, viaţa îi impune un stil managerial apropiat de cel al unei mari companii multinaţionale, cu atât mai mult restructurarea implică un „mix” de soluţii. Desigur, într-o alcătuire adecvată: soluţii financiare – care să asigure resursele băneşti şi să stimuleze investiţii bugetare şi private; soluţii economice – care să garanteze creşteri de profitabilitate prin mai multă productivitate şi o mai bună calitate a muncii; soluţii tehnologice – care să aducă în procesul de producţie mai multe inovaţii şi maşini cu randament înalt; soluţii psihologice – care să contribuie la ridicarea moralului populaţiei şi la un spor de angajament de partea grăbirii restructurării. Statul însuşi are un rol major, atât prin procesul de legiferare, cât şi prin activarea instituţiilor sale, pentru a conferi restructurării mai multă coerenţă, un ritm alert şi o calitate superioară.
Adrian Vasilescu este consilierul guvernatorului BNR.
