În secolul XIX, geografii austro-ungari au calculat că centrul geometric al Europei s-ar aflat în satul Dilove, în Maramureşul istoric, regiune care se află azi în Ucraina, la aproximativ 20 de kilometri de graniţa de nord a României. Fiind de-al locului, m-am simţit întotdeauna legat de cultura şi civilizaţia europene şi am considerat o mare nedreptate faptul că vreme de aproape 50 de ani România a fost separată de marea familie europeană, acolo unde ne este locul. Prin urmare, la fel ca majoritatea românilor, am privit momentul aderării la Uniunea Europeană din 2007 ca o reparaţie istorică, care a coagulat energiile naţionale şi a fost unul dintre puţinele obiective pentru care a existat consens naţional în România după 1989.
Fără îndoială, aderarea s-a produs fără ca România să fie complet pregătită. Dar realitatea este că niciuna dintre ţările care au aderat la UE începând din anii ‘80 nu îndeplinea toate condiţiile necesare aderării, ci acela a fost doar începutul unui lung proces de convergenţă, care în unele cazuri nu a fost nici până acum finalizat.
Corsetul strâns ausumat de România în schimbul promisiunii aderării a făcut posibilă adoptarea unor reforme structurale, dureroase pe alocuri, dar absolut necesare, pentru care Bucureştiul a făcut un adevărat tur de forţă în perioada 2000-2006 pentru a bifa cerinţele formale necesare. Am fost, dacă vreţi, ca un alergător de viteză ce s-a mobilizat pentru sprintul de pe ultima sută de metri, dar după ce a trecut linia de finiş s-a relaxat şi a pierdut din vedere care este cu adevărat obiectivul său. Căci obiectul final nu era simpla aderare, ci integrarea.
Trebuie spus că, dincolo de percepţia de moment, un proces de convergenţă a avut loc în acest deceniu scurs după aderarea la Uniunea Europeană pe mai multe planuri. Comerţul extern al României este mai integrat acum cu cel al Uniunii Europene, a crescut stocul investiţiilor străine, au crescut exporturile per total, PIB-ul per capita se apropie încet-încet de 60% din media UE, fondurile europene, chiar şi neutilizate în modul cel mai eficient, au transformat anumite sectoare, s-a produs o modernizare instituţională, etc. Practic, aderarea a întărit europenitatea românilor.
Dar fără îndoială, raportat la speranţele foarte mari nutrite la momentul aderării, ritmul integrării nu a fost cel aşteptat. Aceasta pe de o parte din cauza relaxării de care vorbeam, dar şi din cauza contextului total nefavorabil. Practic, aderarea României la Uniunea Europeană a coincis şi cu declanşarea celei mai grave recesiuni globale de după anii ‘30, ceea ce a generat consecinţe negative, nu doar pe plan economic, ci şi o criză socială şi politică pentru UE. Fără îndoială, Uniunea Europeană din 2016 nu mai este cea cu care am semnat Tratatul de Aderare. Dar este important că suntem acum parte a clubului european şi suntem la masa la care se iau deciziile. După aderare, România şi-a câştigat o reputaţie de stat membru care nu pune probleme în negocierile comunitare, aşa cum fac alţi vecini ai noştri. Acest lucru este bun pe de o parte pentru că a creat o anumită simpatie pentru România în rândul nucleului dur al UE şi al funcţionarilor de la Bruxelles. Dar pe de altă parte nu dăm dovadă de ambiţie pentru a contribui cu soluţii şi idei proprii la proiectul european. Revenind la momentul 2007, la PwC am marcat aderarea printr-o conferinţă la care ne-a făcut onoarea să participe şi comisarul european de la vremea aceea pentru fiscalitate – Laszlo Kovacs. Am spus atunci că aderarea deschide în faţa României mai multe posibilităţi, dar succesul nu este garantat. Depinde de noi cum vom folosi această oportunitate istorică fie pentru a replica modelul de succes al „tigrului celtic” irlandez, fie pentru a deveni un alt Mezzogiorno.
La fel cred şi acum că pentru România cheia constă în transformarea capacităţii noastre de mobilizare pentru obiective pe termen scurt în efort constant şi urmărit consecvent pe termen lung. Practic, de a ne transforma din sprinteri în maratonişti şi a ne urmări obiectivul vechi de generaţii de integrare deplină economică şi socială în Europa.
Vasile Iuga este senior advisor la PwC România
