ZF 24

Adrian Vasilescu, BNR: Pe ce date îşi bazează discursul profesorul Golban? (1)

Adrian Vasilescu, BNR: Pe ce date îşi bazează...

Autor: Adrian Vasilescu

07.05.2013, 19:30 2393

Era în Joia Mare, seara, când o televiziune de ştiri i-a încredinţat ecranul, timp de două ore, unui român din Elveţia: profesorul Radu Golban. Aşa cum singur se prezintă, s-a născut la Timişoara, a emigrat în Germania în 1988, dobândind cetăţenia germană, apoi s-a stabilit în Elveţia. Iar de pe Twitter mai aflăm că a studiat politologia şi dreptul, are un masterat în studii europene avansate şi este doctor în ştiinţe economice. Publicul din România îl cunoaşte din câteva dezbateri televizate, patru sau cinci în ultimii trei ani, în care a vorbit despre o datorie istorică a Germaniei către România, pe care domnia sa ar fi descoperit-o în arhivele Băncii Reglementelor Internaţionale de la Basel. În emisiunea din Joia Mare nu a mai fost o dezbatere; profesorul Golban a avut şansa unei formule de „unu la unu“ – domnia sa şi moderatorul. A avut deci destul timp, între orele 21 şi 23, să povestească pe îndelete propria versiune a datoriei Germaniei faţă de România, fără să aducă vreo noutate la relatările precedente, la care a adăugat două povestiri în primă audiţie: despre provenienţa aurului din rezervele Băncii Naţionale a României şi despre efectele cursului leu-euro, care se „încăpăţânează“ să fluctueze pe o piaţă valutară stabilizată. Voi dezvolta, în alte comentarii, subiectele privind datoria germană şi provenienţa aurului de la BNR. Pentru a mă referi, astăzi şi miercurea viitoare, la judecăţile profesorului Golban legate de cursul de schimb leu-euro.
Câteva agenţii de ştiri au titrat: „Atac dur la adresa BNR“. Plecând de la remarca profesorului Golban că BNR ar fi de fapt „Banca Anaţională a României“. De ce? Pentru că „în timp ce toate ţările caută să aibă o valută ieftină, ca să-şi promoveze exporturile, noi căutăm să avem un leu puternic pentru a ne califica drept buni importatori“. După care a adăugat: „Un expert (referindu-se desigur la specialiştii din BNR care vorbesc despre stabilitatea pieţei valutare) nu ar trebui să aibă tupeul să mintă cetăţenii, căci printr-un leu puternic nu facem decât reîmpărţirea profiturilor companiilor din străinătate şi crearea a noi locuri de muncă tot în străinătate“. Atacul o fi dur, dar pe ce se întemeiază?

Admit că profesorul Golban poate fi un om de bună-credinţă. Şi că, repezindu-se să afirme, în Joia Mare, că experţii „Băncii Anaţionale a României“, vorbind despre stabilitatea cursului leu-euro, „au tupeul să mintă cetăţenii“ – să-i mintă că un leu stabil îi face bine ţării, deşi în realitate îi face rău – crede într-adevăr că a venit cu gândul bun de a le deschide ochii telespectatorilor care l-au ascultat timp de două ore. Dar, în acest caz, e o problemă gravă cu titlul de doctor în economie al domnului profesor. Pentru că a lua o formulă generală, că „o monedă depreciată face bine exportului“, şi a încerca s-o aplici în orice situaţie concretă, fără a ţine seama de împrejurările specifice şi de particularităţile unei ţări, e o foarte gravă eroare.

O istorie a exporturilor României, din ultimele trei decenii, ne ajută să desprindem concluzii importante. Înainte de decembrie ’89, timp în care s-au născut multe legende înfrumuseţate despre exporturile industriei româneşti, care mai dăinuie încă, niciodată România nu a exportat mărfuri care să aducă, într-un singur an, încasări de peste 10 miliarde de dolari. Între 1991 şi 1999, perioadă în care deprecierea leului a fost explozivă, în condiţiile unor neîncetate corecţii ale cursului leu-dolar, încasările din exporturi, an de an, au fost între 3,4 miliarde de euro şi 7,9 miliarde de euro. Am dat cifrele în moneda europeană fiindcă Statistica a recalculat în euro încasările în dolari. În 2000, pentru întâia dată în istoria României, încasările din exporturi au depăşit 11 miliarde de euro. De aici înainte, deşi leul mai mult s-a apreciat decât s-a depreciat, exporturile au tot crescut: 15,6 miliarde în 2003, apoi 22,2 miliarde în 2005 şi 29,5 miliarde în 2007, anul cu aprecierea cea mai puternică a leului. Şi creşterea a continuat: 33,7 miliarde în 2008, apoi o scădere uşoară în primul an al crizei, la 29 de miliarde, după care urcuşul nu s-a mai oprit: 37,3 miliarde în 2010, apoi 45,3 miliarde în 2011 şi 45 miliarde în 2012. Voi nota că, în 2012, numai exporturile României în Germania, de 8,4 miliarde de euro, depăşesc întregul export al României din 1999, de numai 7,9 miliarde de euro.

Da, România şi importă. Dar contul curent a ajuns deja pe sold excedentar, iar balanţa comercială aproape că s-a echilibrat. Importăm autoturisme, electrocasnice, haine, alimente şi multe alte bunuri de consum, dar toate laolaltă nu depăşesc 16,9 la sută din totalul importurilor. În timp ce 83,1 la sută din importuri reprezintă fie tehnologii pentru modernizările unor companii, fie materii prime, toate susţinând exporturile în creştere neîncetată. Şi atunci, ce efect ar trebui să aibă cursul de schimb: să se deprecieze puternic ca să descurajeze 16,9 la sută din importurile pentru consum ori să fie stabil şi să încurajeze 83,1 la sută dintre importurile care sprijină exporturile? Detalii – miercurea viitoare.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO