În aprilie, două din cele mai bogate regiuni din Italia, Lombardia şi Veneto, şi-au anunţat planul de a organiza la 22 octombrie referendumuri consultative pentru o autonomie mai mare, cu acelaşi argument economic: Lombardia şi Veneto produc în jur de 20%, respectiv 10% din PIB italian, dar plătesc impozite şi taxe mult mai mari către Roma decât primesc înapoi prin investiţii şi servicii. Partidul a cerut iniţial un referendum în care să-i întrebe direct pe locuitorii din Veneto dacă vor secesiune faţă de Italia, dar Curtea Constituţională de la Roma i-a blocat planul, aşa că s-a limitat la formularea unei întrebări despre ”forme noi şi condiţii special de autonomie”.
Chiar dacă rezultatul referendumurilor nu va transpus obligatoriu în lege, o proporţie mare de voturi afirmative va influenţa alegerile parlamentare din 2018, pentru că agenda electorală va fi reorientată spre chestiuni legate de autonomia regională, fie sub forma unor propuneri de federalizare, fie sub forma propunerilor de acordare a unui statut special pentru mai multe regiuni, probabil după modelul Sardiniei sau al Siciliei (iarna trecută s-a vorbit chiar de un „Venexit”, după Brexit, când consiliul regional din Veneto a aprobat o lege care afirmă că locuitorii din Veneto au statut de minoritate şi deci dreptul de a avea şcoli cu predare în limba venetă). Discuţiile încărcate emoţional despre limbă, cultură şi etnie nu trebuie să înşele însă pe nimeni asupra fundamentului economic real, dacă ne uităm că preşedintele regiunii Lombardia, Roberto Maroni, membru al Ligii Nordului, spunea în primăvară pe şleau că dacă statul le dă mai multe fonduri, nu mai face referendum.
Acesta ar fi un deznodământ fericit al unui gen de conflict altminteri inevitabil din punct de vedere logic şi practic în Uniunea Europeană, pentru că ţine strict şi direct de alocarea resurselor în condiţiile unor discrepanţe de dezvoltare moştenite istoric: conceptul de Europa regiunilor, bazat pe creşterea atribuţiilor autorităţilor locale, şi filozofia UE de alocare a fondurilor de dezvoltare regională pentru reducerea acestor discrepanţe vizează tocmai prevenirea unor puseuri separatiste nocive pentru unitatea Europei şi evitarea situaţiei în care dezbaterea politică dintr-o ţară sau în privinţa relaţiei unei ţări cu UE ar fi confiscată de autonomiştii mai gureşi sau de populismul eurosceptic.
În practică însă apar efecte perverse. Doi experţi în ştiinţe politice, Jan Erk şi Lawrence Anderson, scriau încă din 2009 despre „paradoxul federalismului” în Europa, care face ca un sistem care recunoaşte diversitatea etnică şi lingvistică pentru a ţine sub control conflictele să alimenteze uneori chiar el tendinţele centrifuge. Josep Borrell, fost preşedinte al Parlamentului European (2004-2007), el însuşi catalan, dar opozant al independenţei Cataloniei, explica zilele trecute pentru Politico situaţia ciudată în care, ca efect al regionalizării, „statul spaniol a dispărut din satul meu din Pirinei: multe atribuţii ale guvernului au fost fie delegate la nivel local şi regional, fie transferate la Bruxelles”, astfel încât „tot ce mai poartă acolo pecetea Madridului sunt nişte drumuri în stare proastă” (pentru că infrastructura ţine în continuare de guvernul central).
În alte domenii, efectul unei descentralizări evident bine intenţionate e de-a dreptul comic, dacă n-ar fi tragic, cum e în cazul poliţiei regionale din Catalonia, Mossos d'Esquadra, la două decenii de când regiunea a obţinut dreptul de a avea propriile forţe de poliţie. După atentatul terorist de la Barcelona de luna trecută, Carles Puigdemont, preşedintele regiunii Catalonia, a pretins chiar că CIA şi alte servicii angajate în lupta contra terorismului ar trebui să comunice direct cu Mossos, fără ca informaţiile să mai treacă pe la Madrid. Mai nou, după ce Curtea Constituţională de la Madrid a declarat ilegal referendumul de independenţă pe care guvernul de la Barcelona vrea să-l organizeze la 1 octombrie şi a luat măsuri administrative ca să-l împiedice, Mossos şi poliţiştii trimişi de la Madrid au început deja să se calce pe picioare, fiindcă în teorie şi conform legii ar trebui să colaboreze, dar în practică se subordonează acum unor comenzi diferite, între autorităţi aflate în conflict.
De asta Josep Borrell spune că decisiv în conflictul din Catalonia va fi felul cum vor acţiona Mossos, pentru a evita apariţia şi escaladarea unor violenţe care ar schimba datele problemei nu numai în Catalonia, unde ar da apă la moară discursului separatist axat obsesiv pe argumente culturale cu impact emoţional garantat (demonizarea statului spaniol prin identificarea lui cu guvernul Franco, opresiv faţă de minorităţi), ci şi în alte regiuni din Europa – el se referă la Veneto, Flandra, Scoţia, Bavaria şi comunităţile de etnici unguri din bazinul carpatic – unde discursul separatist ar putea găsi teren prielnic.
Iar cu aceasta ne întoarcem la studiul lui Erk şi Anderson, care se referă la două atitudini opuse ale partidelor politice faţă de regionalizare folosind conceptele de CGOS (central-government-office-seeking motivation, când partidele se opun regionalizării fiindcă vor să-şi conserve puterea la nivel central, chiar dacă ştiu că astfel o vor pierde la nivel regional) şi RGOS (regional-government-office-seeking motivation, când partidele susţin regionalizarea fiindcă îşi doresc puterea măcar la nivel local, dacă nu o pot cuceri încă la nivel central). În Spania, socialiştii au fost cei mai favorabili descentralizării (guvernul socialist a aprobat, de pildă, schimbarea în 2006 prin referendum a statutului Cataloniei din „naţionalitate” în „naţiune”), în timp ce popularii (care au dat actualul guvern al premierului Mariano Rajoy) au iniţiat constant măsuri de contestare în justiţie sau de reprimare fără negocieri a tendinţelor de descentralizare.
Aşa se face că situaţia este acum aşa de tensionată şi de colorată ideologic: furios că are de luptat cu pretenţiile foştilor „indignaţi” din pieţe, în general ale stângiştilor, guvernul Rajoy n-a mai fost în stare să reacţioneze decât cu mână forte şi respingând din capul locului orice concesie economică şi fiscală care să ajute în special zonele rurale, sărace ale Cataloniei. La asta se referă acelaşi Josep Borrell când spune „dacă am vreo problemă cu soţia mea, îi trimit flori” (concesii fiscale) şi când recomandă guvernului demersul raţional de a separa clar în două categorii revendicările separatiştilor în „probleme practice care pot fi rezolvate” şi „probleme imaginare care pot fi combătute cu argumentul faptelor”.
Cum Roberto Maroni nu a primit de la Roma „florile” pe care şi le-a dorit, zilele trecute a declarat cu emfază presei că referendumurile din Lombardia şi Veneto „au potenţialul de a se alătura campaniei Brexit şi votului pentru independenţa Cataloniei pentru a schimba faţa Europei” şi că ambiţia lui e „să schimbe istoria”, respectiv să creeze în Lombardia „un model de excelenţă, securitate şi control al teritoriului” (despre stăvilirea imigraţiei e vorba), ceea ce ar presupune însă ca regiunea să poată păstra pentru sine jumătate din veniturile fiscale de 54 mld. euro pe care le varsă în fiecare an către guvernul de la Roma. „Eu nu sunt contra Europei, ci pentru o Europă diferită, a oamenilor, a regiunilor”, a spus Maroni, aproape cu aceleaşi vorbe folosite de separatiştii catalani care opun constituţiei şi legilor naţionale „dreptul democratic” la secesiune. Pentru el sau pentru Puigdemont, aşa cum a fost pentru Nigel Farage după Brexit, invocarea democraţiei e însă doar un joc politic, care ajută partidele lor să ia voturi pe moment şi ale cărui efecte distructive pe termen lung le vor suporta întotdeauna alţii.
