Schema Voinea, în cadrul căreia, la solicitarea Ministerului Finanţelor Publice, Banca Naţională a României, potrivit competenţelor legale, a furnizat unele date şi a efectuat o evaluare primară a impactului macroeconomic şi asupra stabilităţii sistemului bancar, se află în faza de proiect la Ministerul Finanţelor Publice, care urmează să desfăşoare procedurile prevăzute de cadrul juridic actual. Pe lângă această propunere, se impune identificarea şi a altor măsuri de refinanţare de către bănci a clienţilor. În acest context apare ca interesantă ideea avansată recent de economistul Eugen Dragnea (într-un articol din ediţia online a Ziarului Financiar din 12 februarie 2014), respectiv aceea ca statul să se poată implica prin CEC, unde este unic acţionar, în procesul de refinanţare opţională a debitorilor persoane fizice pe bază de negocieri. Voi reveni asupra acestui aspect. Consider că, mai întâi, important este să schiţez tabloul evoluţiilor economice care, din 2008 şi până în prezent, au creat condiţiile necesare revigorării consumului.
În condiţiile unor abundente intrări de capital, înaintea declanşării actualei crize economico-financiare internaţionale, atât sub forma investiţiilor străine directe, cât şi sub forma finanţării băncilor-fiică din România de către băncile-mamă din străinătate, precum şi ale unor politici salariale şi fiscale prociclice, s-a acutizat problema deficitului contului curent, nivelul atins în anii 2007 şi 2008 fiind de 13,4 şi respectiv 11,6 la sută din PIB (în echivalent euro aproximativ 16,7 şi respectiv 16,2 mld.). Totodată, deficitul fiscal a înregistrat valori într-o creştere continuă în intervalul 2005-2009 (de la 1,2 la sută din PIB în 2005 la 5,7 în 2008 şi la 9,0 la sută în 2009, conform metodologiei EUROSTAT).
De la exces la deficit de cerere
Ca urmare a crizei declanşate în 2008 s-au manifestat întreruperea fluxurilor de capital către economiile emergente, inclusiv România, precum şi procesul de deleveraging din sectorul bancar, început în 2011 după expirarea Acordului Viena I, determinând reducerea substanţială a resurselor financiare disponibile economiei. Aceasta a condus la contracţie economică în anii 2009 şi 2010 şi apoi la reluarea unei creşteri economice sub potenţial în anii 2011-2013. În condiţiile în care deficitul sectorului public nu a fost ajustat în anul 2009 (dimpotrivă, a atins maximul), ajustarea de ansamblu a economiei, reflectată prin deficitul în scădere substanţială a contului curent al balanţei de plăţi (mai mic cu 7,4% din PIB în 2009 faţă de anul anterior), reflectă un efort semnificativ de contracţie a sectorului privat, respectiv a firmelor şi populaţiei. Astfel, acesta s-a ajustat în anul 2009 cu aproape 11 puncte procentuale de PIB, înregistrând, pentru prima dată după anul 2000, un sold pozitiv al balanţei economisire-investire de 4,9% din PIB – vezi tabelul de mai sus.
În 2010 şi 2011 poziţia externă a României, reflectată de soldul contului curent al balanţei de plăţi, s-a ajustat mai lent, ca efect al consolidării fiscale către niveluri de deficit sustenabile, parţial contrabalansată de relaxări (din punctul de vedere al poziţiei nete a economisirii) în sectorul privat al economiei. În 2012 deficitul extern se menţine în apropierea valorilor din cei doi ani anteriori (4,4 la sută din PIB), iar consolidarea fiscală amplă (ce a condus la încadrarea în nivelul de deficit stipulat de Tratatul de la Maastricht şi a determinat ieşirea României în anul 2013 din procedura de deficit excesiv (EDP) aplicată de UE începând cu 2009) a creat spaţiu pentru creşterea moderată a investiţiilor în raport cu economisirea la nivelul sectorului privat.
Anul 2013 reprezintă o schimbare importantă de trend atât în privinţa direcţiei de evoluţie a contului curent al balanţei de plăţi – ajustare de aproape 3 puncte procentuale de PIB faţă de 2012 (de la deficit de 4,4 la 1,1 la sută din PIB) cât şi în privinţa sectorului privat, care revine pe o traiectorie de ajustare pentru prima dată în ultimii patru ani (cu o creştere a soldului economisirii nete de 2,9 la sută din PIB). Sectorul public îşi continuă în 2013 consolidarea către niveluri de deficit compatibile cu obiectivul de deficit structural pe termen mediu (MTO), înregistrând o reducere de 0,5 pp de PIB, la 2,5%. Consecinţele acestei ajustări simultane a sectorului privat şi public, înregistrată concomitent cu deleveraging-ul, se translatează într-o schimbare a determinaţilor creşterii economice, respectiv o mutare a accentului pe exporturi nete în condiţiile unei dinamici slabe a cererii interne. Aceasta, în contextul unui deficit de cerere persistent şi semnificativ care, în plus, conform tuturor prognozelor macroeconomice, urmează a se închide foarte lent, în pofida creşterii economice robuste din 2013, pe parcursul mai multor ani. Dinamica deficitului de cerere implică creşteri economice reduse de la un an la altul şi deci şi riscuri pentru convergenţa reală – componentă importantă a procesului de aliniere la caracteristicile economice ale partenerilor din UE şi zona euro. Deficitul de cerere semnificativ este cel care determină, parţial, şi nivelul foarte redus al inflaţiei (ajunsă la un nivel minim istoric).
Criza a pus la încercare încrederea
În condiţiile în care principalii factori determinanţi ai utilizării PIB (cererii agregate) sunt fie gripaţi, fie au perspective nefavorabile – în prima categorie, pentru motivele expuse mai sus se plasează consumul şi investiţiile, inclusiv guvernamentale, iar în a doua categorie s-ar încadra exportul, ca urmare a dinamicii lente a PIB-ului ţărilor din UE, precum şi a problemelor politico-economice şi deprecierii cursurilor de schimb ale unor parteneri extracomunitari – este necesară adoptarea unor măsuri economice de natură să încurajeze o dinamică pozitivă a motoarelor creşterii. Acest demers se impune a fi realizat de către stat prin politici publice proactive – în măsură să stimuleze consumul şi investiţiile din sectorul privat şi cel public.
Totodată, încrederea publicului în evoluţia viitoare a economiei a fost pusă la încercare de criza economică prelungită, iar lipsa siguranţei unor evoluţii viitoare favorabile alimentează o spirală vicioasă, respectiv o dinamică lentă a economiei care generează lipsa de încredere a populaţiei şi agenţilor economici, ceea ce duce la o apetenţă scăzută pentru consum şi investiţii şi, în final, la reluarea acestui ciclu nefavorabil.
Actuala criză a determinat şi lipsa sau slăbirea accentuată a unor factori externi care ar fi fost de natură să contribuie la o dezvoltare economică mai rapidă, precum investiţiile străine directe, creditele mamă-fiică în cadrul sectorului bancar şi în cel al companiilor nefinanciare.
Măsurile economice necesare a fi adoptate trebuie să atingă concomitent mai multe obiective economice: (i) în primul rând păstrarea macroechilibrelor greu recâştigate, (ii) stimularea cererii interne, în special pe componenta mai semnificativă – consumul, (iii) folosirea spaţiului monetar existent, (iv) neafectarea, prin costuri bugetare, a procesului de consolidare fiscală către obiectivele asumate prin tratatele europene, (v) revigorarea procesului de creditare şi, nu în ultimul rând, (vi) atenuarea dinamicii crescătoare a volumului de credite neperformante în contextul supraîndatorării populaţiei.
Măsurile de stimulare a consumului îşi au acum momentul favorabil de aplicare, întrucât implementarea lor în trecutul apropiat, în contextul unor deficite fiscale şi externe semnificative, era contraproductivă. În plus, ajustarea acestor deficite în anii anteriori, către niveluri sustenabile, a fost strict necesară, pentru recâştigarea încrederii pe pieţele de capital externe, obiectiv realizat cu sprijinul instituţiilor financiare internaţionale.
De altfel, această abordare se încadrează în teoriile formulate de o parte din clasicii economiei. Astfel, teoria economică elaborată de John Maynard Keynes în anii 1930, transpusă sub aspectul modelării, printre alţii, de John Richard Hicks, susţine că, în special în perioade de criză, activitatea economică este, pe termen scurt, foarte puternic corelată cu cererea din economie. Teoria afirmă importanţa cererii agregate şi implicit a consumului în orice economie, care, la rândul său, este condiţionat de dimensiunea venitului disponibil. În cazul României, acest principiu este întărit de ponderea foarte mare a consumului în cadrul produsului intern brut, respectiv de aproximativ 70%. În plus, fundamentele economice, prezentate anterior, permit la acest moment majorarea acestei componente a PIB fără a periclita echilibrele de la nivel macroeconomic.
Totodată, o premisă favorabilă stimulării consumului o constituie faptul că manifestările crizei au produs importante modificări comportamentale şi ajustări cantitativ-structurale în domeniul consumului, aşa cum arată toate sondajele în materie. S-a produs, în special, o deplasare esenţială în criteriul de selecţie folosit de consumatori, respectiv trecerea de la consumul având drept criteriu marca (brandul) la criteriul preţ. Acest fenomen permite aprecierea că, având în vedere şi stadiul de dezvoltare a sectorului producătorilor autohtoni, un consum suplimentar nu va contribui, decât în mică măsură, la majorarea importurilor.
O decizie de politică economico-fiscală
În acest context şi având în vedere parametrii economici actuali ai României, se poate aprecia că propunerea creativă a ministrului Liviu Voinea, privind reeşalonarea creditelor pentru debitorii bun-platnici (prin acordul părţilor, cu asigurarea unui stimulent fiscal sub forma unei deduceri fiscale pe perioada de doi ani ulterioară rescadenţării) poate contribui, prin efectele ei favorabile, la soluţionarea problemelor economice enumerate anterior.
Principalele avantaje ale propunerii respective pot fi sintetizate astfel:
sectorul companiilor nefinanciare, care se confruntă cu o impozitare ridicată a muncii, poate fi ajutat de această măsură, până la momentul în care vor fi reduse contribuţiile sociale, care într-adevăr sunt ridicate şi pe care le-aş dori diminuate cât mai curând, dar decizia presupune existenţa spaţiului fiscal. Această măsură de politică economico-fiscală se va negocia în luna iulie a.c. cu partenerii internaţionali. Până atunci, sectorul în cauză se confruntă în continuare cu lipsa cererii, care va fi majorată, în cazul aplicării schemei descrise mai sus, prin stimularea consumului, a mediului de afaceri în general, inclusiv a întreprinderilor mici şi mijlocii care vor înregistra creşteri de activitate, potenţial creatoare de noi locuri de muncă;
din punctul de vedere al debitorului: reducerea cuantumului ratelor plătite, prin, pe de o parte, prelungirea scadenţei împrumutului, şi, pe de o altă parte, reducerea semnificativă (cu până la 500 lei) a ratelor lunare în primii doi ani după reeşalonare; totodată, oferirea facilităţii fiscale atenuează, într-o anumită măsură, presiunea rambursării creditului în intervalul de timp pentru care ele vor fi reeşalonate;
din punctul de vedere al creditorului, pe de o parte, nu se reduce valoarea actualizată a creditului şi, pe de altă parte, se reduce riscul de credit, deoarece probabilitatea de neplată a ratelor de către debitor scade, în contextul uşurării serviciului datoriei în primii doi ani, al stimulentului fiscal, precum şi al reeşalonării creditului cu o perioadă suplimentară. Mai mult, este posibil ca pentru a beneficia de prevederile schemei guvernamentale unii debitori restanţieri să revină în grupul celor performanţi, prin plata datoriilor acumulate, reducând în acest fel stocul creditelor neperformante. Pentru instituţiile financiare participante reeşalonarea creditelor conduce la un necesar de lichiditate mai mare, dar acesta poate fi acoperit de procesul de adecvare a politicii monetare la condiţiile actuale şi de perspectivă ale economiei, inclusiv de necesitatea convergenţei ratelor la rezervele minime obligatorii către nivelurile din economiile europene dezvoltate;
pentru Ministerul Finanţelor Publice avantajele constau în: (i) creşterea economică mai mare ce poate fi obţinută în perioada iniţială de aplicare a schemei, cu o compoziţie mai bună a acesteia, localizarea în special pe consum a veniturilor disponibile suplimentar putând genera încasări de taxe indirecte suplimentare; (ii) efectele schemei sunt de natură să atenueze amplitudinea ciclului economic, fiind, în esenţă, un instrument al unei politici anticiclice, responsabile; (iii) costurile fiscale ale măsurii sunt depăşite de amplitudinea efectelor macroeconomice pozitive, volumul stimulentelor oferite de stat reuşind să mobilizeze sume suplimentare mai mari ca venit disponibil (venitul disponibil este venitul obţinut de fiecare persoană din care se elimină impozitele pe veniturile personale plătite către stat) generator de cerere internă în creştere; (iv) costurile fiscale nu sunt imediate, neafectând echilibrul fiscal curent şi, mai mult, ele sunt dispersate pe două exerciţii bugetare viitoare, când deja se vor fi manifestat efectele favorabile de runda întâi ale măsurii, concretizate în creşterea încasărilor bugetare din TVA, accize, impozit pe venit, CAS şi impozit pe profit; (v) este atenuată, prin această propunere, dinamica ajustării contraproductive din sectorul privat înregistrată în anul 2013; (vi) schema este ţintită către debitorii cei mai îndatoraţi – aşa cum relevă şi ultimul Raport privind stabilitatea financiară al BNR (cap. 5.2 - Riscurile din creditarea sectorului populaţiei, pag. 128) – respectiv persoanele cu veniturile cele mai mici, care au totodată înclinaţia cea mai mare către consum – în special consum puţin sofisticat din oferta internă, fără a provoca dezechilibru extern – ceea ce maximizează şansele de stimulare a acestei componente a PIB. Este de menţionat că această categorie din populaţie, vizată de măsura propusă de MFP, este şi cea care a suportat mai greu ajustările interne impuse de criza economico-financiară internaţională. Din perspectiva MFP s-ar realiza un mix eficient între politica de stimulare a creşterii economice şi asigurarea stabilităţii economice şi financiare a ţării – obiectiv valid şi din perspectiva BNR;
din punctul de vedere al Băncii Centrale măsura fiscală nu implică schimbări de politică monetară şi prudenţială şi nici costuri, avantajele fiind următoarele: (i) îmbunătăţirea disciplinei la plată în economie, prin stimularea debitorilor de a-şi onora mai responsabil serviciul datoriei; (ii) fructificarea mai bună a lichidităţilor existente în prezent şi pe viitor în sistemul financiar; (iii) creşterea şanselor de recuperare a creditelor neperformante din portofoliul băncilor şi al IFN, precum şi de reducere a riscului de credit, ceea se va translata într-o dinamică mai redusă a creditelor neperformante sau chiar diminuarea stocului acestora; (iv) atenuarea efectelor negative generate de procesul de dezintermediere financiară, în condiţiile în care majorarea veniturilor disponibile ale populaţiei va conduce, parţial, şi la creşterea depozitelor bancare, conform principiului monetar „loans create deposits“; (v) în contextul în care canalele de transmisie a politicii monetare sunt colmatate de procesul de deleveraging (şi de creditele neperformante) această măsură face ca lichiditatea eliberată prin recalibrarea politicii monetare în raport de noile fundamente economice să fie orientată către economia reală şi nu către amplificarea ieşirilor de resurse financiare, îndeosebi în valută, ale băncilor spre entităţile mamă.
Refinanţările ca necesitate
De ce refinanţare şi în primul caz, şi în cazul expus mai jos? Pentru că nivelul cererii de credite noi ale populaţiei este redus, iar evoluţia îngrijorătoare a acestui sector arată contracţii care ar putea fi adresate prin noi fluxuri de lichiditate – credite refinanţate şi reeşalonate – către debitorii bun-platnici, care ar beneficia de un venit disponibil suplimentar, generator de creştere economică sustenabilă.
În acest sens ar fi eficient un mecanism opţional prin care, fără a afecta deficitul fiscal, CEC să contracteze, cu garanţia statului (gen programul Prima casă), o linie de finanţare de la BIRD, BERD şi/sau BEI, care să îi permită reeşalonarea, prin înţelegere amiabilă cu debitorii, a creditelor persoanelor fizice cu venituri de până la, spre exemplu, 5.000 euro net.
Criteriul utilizat de această dată, spre deosebire de schema anterioară, ar putea fi cel al nivelului maxim de îndatorare suportabil de către debitor (între 35 şi 40%).
Astfel, CEC ar fi în măsură să refinanţeze un număr important de credite ale persoanelor fizice, contractate atât la această bancă cât şi la oricare alta, pentru debitorii bun-platnici, având la dispoziţie resurse financiare externe.
Venitul disponibil suplimentar al debitorilor (cărora, în medie, li se reduce gradul de îndatorare de la 65-70% la 35-40% şi, implicit, le scade tot la jumătate rata aferentă împrumutului) va contribui, de asemenea, la stimularea consumului, a creşterii economice, la crearea de noi locuri de muncă, sporirea veniturilor bugetare şi la reducerea mai substanţială a soldului creditelor neperformante din sistemul bancar.
Schemele expuse anterior sunt valide din punctul de vedere al analizei economice pentru că se adresează venitului disponibil şi nu nivelului salariilor, a căror majorare este condiţionată de creşterea mai rapidă a productivităţii muncii, deci de menţinerea competitivităţii mărfurilor şi serviciilor produse în ţară.
În condiţiile actuale, când populaţia este supraîndatorată şi există limitări în privinţa creşterilor salariale, după părerea mea zona unde trebuie acţionat în prezent este cea a creşterii venitului disponibil, iar schemele respective, şi altele ce pot fi imaginate, pot conduce tocmai la majorarea venitului disponibil fără afectarea evoluţiei productivităţii, a competitivităţii şi echilibrelor macroeconomice.
În opinia mea, relansarea creditării se poate face, în prezent, pe segmentul populaţiei prin refinanţare ca instrument de majorare, fără consecinţe negative, a venitului disponibil. Dacă în perioada de boom economic s-a practicat, uneori, refinanţarea destinată unor cheltuieli, în multe cazuri, fără o necesitate stringentă, acum, în perioada de convalescenţă de după criză, se impune practicarea unei „refinanţări de necesitate“. Refinanţarea debitorilor bun-platnici, în condiţiile lipsei de încredere a mediului bancar faţă de noii clienţi persoane fizice şi juridice, precum şi a supraîndatorării acestora din urmă, constituie o soluţie pentru relansarea creditării pe baze sănătoase – implicit majorarea venitului disponibil al consumatorilor şi dinamizarea creşterii economice.
Această opinie a fost scrisă de Florin Georgescu în calitate de profesor univeristar doctor la ASE Bucureşti.
Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 18.02.2014
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
