În primul rând, doresc să spun că în ciuda cerinţei domnului Socol, aceea că niciun plătitor de taxe şi impozite să nu-i citească articolul, deşi sunt un plătitor de taxe şi impozite nu am ţinut seama de îndrumare şi i-am citit punctul de vedere extrem de politic, publicat în Ziarul Financiar săptămâna trecută (www.zf.ro/).
În al doilea rând, apreciez că părerea domnului Cristian Socol exprimă cu foarte multă convingere ideea că niciodată fiscalitatea nu se va schimba în beneficiul contribuabilului şi al statului dacă acesta din urmă îşi va însuşi mijloacele îmbrăţişate de domnul mai sus menţionat şi anume: premisa că statul este infailibil şi de neschimbat, că acesta are nevoie de resurse nelimitate, independente de disponibilităţile contribuabililor (a se vedea ce spunea şi premierul Ponta privind plata taxelor „vreau să-mi plătiţi taxe“), că statul este dincolo de orice discuţie relativă la eficienţă, că executarea unei obligaţii de către stat – rambursarea TVA - constituie un efort de aplaudat din partea statului etc.
Plata taxelor şi a impozitelor nu este un act unilateral, abstract şi necauzal al contribuabilului ci este o relaţie bilaterală care ţine seama cu predilecţie de nevoile şi de resursele contribuabililor.
Nevoile contribuabililor influenţează dimensiunile statului în termeni de resurse în sensul că statul se delimitează în mod automat şi direct în raport de nevoile particularilor şi nu în mod abstract şi autonom în raport de propriile nevoi, întrucât sănătatea, educaţia şi justiţia sunt nevoi ale contribuabililor înainte de a fi nevoi ale statului. Resursele contribuabililor sau capacitatea contributivă a acestora nu pot fi ignorate ci trebuie să fie relaţionate cu nevoile, în sensul că nimeni nu poate spera la un judecător deştept dacă nu poate să-l plătească. Or domnul Socol nu acceptă faptul că nevoile contribuabililor sau schimbat atât cantitativ cât şi calitativ pentru a putea admite ca şi capacitatea contributivă a contribuabililor trebuie diminuată în raport direct proporţional cu diminuarea nevoilor. Nevoile se adaptează după resurse şi nu invers. Statul nu poate şi nu trebuie să rămână încremenit în proiect fără să ţină seama de schimbarea paradigmei nevoilor respectiv a pragului disponibilităţilor. Dimensionarea corectă a nevoilor contribuie la evoluţia socială a statului, or sub acest aspect sunt convins că Ministerul Finanţelor funcţionează în continuare după o machetă învechită de determinare şi dimensionare a nevoilor.
Neplata taxelor şi a impozitelor nu echivalează cu evaziunea fiscală. Nedeclararea bazei de impunere constituie evaziune fiscală. Nici măcar diminuarea bazei de impunere nu constituie evaziune fiscală întrucât principiul autonomiei de gestiune, recunoscut de lumea civilizată a fiscalităţii permite eficientizarea sarcinii fiscale, în sensul că niciun contribuabil nu este sancţionat pentru că nu a produs profit impozabil. Lipsa de conformare voluntară la plata taxelor şi impozitelor este diferită de evaziunea fiscală, or domnul Cristian Socol echivalează neplata taxelor şi impozitelor cu nedeclararea bazei de impunere atunci când vorbeşte despre evaziune fiscală şi plata impozitelor. Muchia existentă între nedeclararea bazei de impunere şi eficientizarea sarcinii fiscale, deşi aparent nesemnificativă, este cea care face statul român mai ticălos ca niciodată în condiţiile în care inspectorii fiscali au o problemă cu recunoaşterea dreptului contribuabilului la eficientizare fiscală şi diminuarea sarcinii fiscale. Pe acest orizont faptic se întâmplă abuzurile statului.
Eficienţa folosirii resurselor financiare colectate la bugetul statului contribuie în mod semnificativ la creşterea gradului de conformare voluntară la plata taxelor şi impozitelor. Noua reglementare cu privire la taxele judiciare de timbru recunosc în mod explicit calitatea de serviciu public pentru justiţie respectiv legatura dintre taxele plătite şi serviciul public plătit. Dincolo de indeditul recunoaşterii legislative, trebuie menţionat faptul că atât la nivel mental cât şi la nivel juridic intră în patrimoniul ordinar şi de bun simţ al contribuabilului dreptul de a întreba statul asupra gradului de eficienţă al cheltuirii fondurilor colectate de la el sub forma taxelor şi impozitelor. Dincolo de faptul că statul inventariază în scopul cheltuirii fondurilor publice o serie de nevoi pe care contribuabilii nu le mai recunosc ca fiind reale şi actuale, cu privire la nevoile contemporane contribuabilului, trebuie menţionat şi faptul că acestea sunt acoperite ineficient de către stat. Statul nu are mecanisme concrete şi pragmatice pentru a eficientiza cheltuirea fondurilor publice în condiţiile în care instrumentele politice s-au infiltrat până în măduva sistemului instituţional statal; achiziţiile publice se dau pe criterii politice sau subiective, achiziţiile publice se organizează pentru a evapora fondurile publice în scopuri anume destinate şi nu pentru a răspunde nevoilor reale ale autorităţilor publice (a se vedea echipamentele achiziţionate şi neutilizate de autorităţile contractante cu pricina), etc. Nu este departe ziua în care contribuabilul va putea să spună şi juridic că refuză să plătească taxele şi impozitele întrucât statul este ineficient iar nevoile sale fundamentale rămân nesatisfăcute.
Conformarea voluntară la plata taxelor şi impozitelor poate fi şi trebuie educată şi nu doar impusă prin sancţiuni penale. Dincolo de faptul că la acest moment societatea în care trăim este una total infracţionalizată, în sensul ca orice nelegalitate are conotaţii penale, în materie fiscală gradul de conformare voluntară la plată nu creşte în raport de numărul de infracţiuni reglementate în condiţiile în care statul român are probleme serioase cu impunerea legii ci aceasta are legatură cu birocraţia administrativă aferentă plăţii taxelor şi impozitelor respectiv cu sancţiunile patrimoniale relative la plata impozitelor. Domnul Socol menţionează faptul că Banca Mondială a înregistrat scăderea taxelor şi impozitelor de la peste 100 la până aproximativ 40 de astfel de taxe. O astfel de susţinere este una exclusiv politică şi nu ţine seama de faptul că eventuala reducere a taxelor a avut loc în sectorul parafiscalităţii şi a taxelor nesemnificative din perspectiva cantităţii impunerii; taxele şi impozitele cu impact pe economie nu au suferit modificări importante pe birocraţie şi nivel de impunere. În acest sens este suficient să menţionăm suveranitatea legislativă a Ministerului Finanţelor asupra legislaţiei fiscale în condiţiile în care cea mai importantă lege fiscală, Codul fiscal este aplicată prin intermediul Normelor Metodologice adoptate de Ministerul Finanţelor. Trebuie menţionat faptul că în istoria legislativă modernă a României, Codul fiscal este singurul cod care cuprinde norme de aplicare. Ineditul nu derivă din tehnica legislativă aleasă de România cu privire la Codul fiscal ci din faptul că aceste norme de aplicare extind şi alterează de cele mai multe ori domeniul de aplicare al legii fiscale. Guvernul prin Ministerul Finanţelor nu întâmplător îşi păstrează acest element al suveranităţii legislative inclusiv asupra domeniului fiscal în condiţiile în care modificările legislaţiei sunt mai uşor de realizat prin intermediul unei norme secundare decât prin lege sau ordonanîă. Ideea este că statul pentru a creşte gradul de conformare voluntară la plata taxelor şi impozitelor trebuie să se raporteze şi la nevoile concrete şi imediate ale contribuabilului şi nu doar să-şi inventarieze propriile nevoi. Statul nu a fost totdeauna foarte etic în ceea ce priveşte raporturile cu contribuabilul, însă de data aceasta apreciez că nu există altă variantă pentru creşterea conformării voluntare la plata taxelor, alta decât imbunătăţirea semnificativă a moralităţii statale.
Mădălin Irinel Niculeasa este avocat la Avocat Niculeasa Litigators Tax Regulatory
Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 08.10.2013
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
