Începand cu data de 1 februarie 2013, persoanele nerezidente datorează un impozit de 50% pentru veniturile obtinute din România, “dacă veniturile sunt plătite într-un stat cu care România nu are încheiat un instrument juridic în baza căruia să se realizeze schimbul de informaţii” (art. 116 alin. (2) lit. c1) din Codul fiscal).
Recunoaştem că atunci când a apărut această modificare, am citit-o în sensul aplicării impozitului de 50% în funcţie de rezidenţa beneficiarului efectiv al venitului (aşa cum este uzual) şi nu în funcţie de statul în care venitul este efectiv plătit – crezând că este vorba de o greşeala de exprimare atunci când s-a folosit sintagma “plătite într-un stat cu care …”. Adică impozitul s-ar fi aplicat numai în cazul persoanelor ce sunt rezidente ale unor state cu care Romania nu are încheiate convenţii de evitare a dublei impuneri.
În data de 14 martie însă, a fost publicata HG nr. 84 privind modificarea normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal, ce conţine şi prevederi referitoare la cele de mai sus. Astfel, în varianta la zi a normelor metodologice, acestea precizează la punctul 82 faptul că impozitul de 50% se aplică veniturilor plătite într-un stat cu care România nu are încheiat un instrument juridic în baza căruia să se realizeze schimbul de informaţii, “indiferent dacă rezidenţa persoanei beneficiare a acestor venituri este într-un stat cu care România are încheiată convenţie pentru evitarea dublei impuneri sau nu”. Aşadar, chiar şi în cazul în care nerezidentul este stabilit într-un stat ce are încheiată o convenţie de evitare a dublei impuneri cu România, dacă va avea lipsa de inspiraţie de a încasa veniturile din Romania într-un cont bancar dintr-o altă ţară (lucru absolut posibil), cu care Romania nu a încheiat convenţie de evitare a dublei impuneri, aceste venituri vor fi impozitate cu 50% în România.
Ca o prima observatie, intenţia legiuitorului este evident aceea de a combate aranjamentele ce au ca scop evitarea impozitării, asa cum de altfel reiese şi din nota de fundamentare a ordonanţei prin care s-a modificat Codul fiscal. Paradoxal sau nu, practica arată însă că cele mai eficiente astfel de aranjamente se obţin tocmai prin utilizarea intensivă a convenţiilor de evitare a dublei impuneri (aşa-numitul “treaty shopping”). În plus, cota de 50% pare oarecum arbitrară la o primă vedere. Adică de ce 50% şi nu 75%, sau 90%? Posibil să fi existat un calcul sau un raţionament, nu ne-ar mira însă să fi fost pur şi simplu stabilită “din pix”.
Ce este insa si mai important este faptul că stabilirea dreptului de impozitare a statului român în funcţie de statul în care venitul este plătit şi nu în funcţie de rezidenţa beneficiarului efectiv al venitului, încalcă în mod flagrant prevederile convenţiilor de evitare a dublei impuneri încheiate de România cu alte state. În general, în acordurile dintre state, dreptul de impunere este stabilit în functie de beneficiarul efectiv al venitului şi de rezidenţa acestuia, nicidecum în funcţie de statul în care este plătit venitul.
Din punct de vedere legislativ soluţia pare foarte simplă şi răzbate din însuşi textul Codului fiscal: “Dacă orice prevedere a prezentului cod contravine unei prevederi a unui tratat la care Romania este parte, se aplică prevederea acelui tratat”! (a se vedea art. 1 alin. 4). Prin urmare, daca nerezidentul, beneficiar efectiv al venitului, are rezidenţa fiscală într-un stat care a încheiat cu România o convenţie de evitare a dublei impuneri de prevederile căreia să se poată prevala, impozitul reţinut în România nu poate excede cotele prevazute de aceasta, în ciuda noilor prevederi ale Codului fiscal.
Din punct de vedere practic însă, această prevedere nu va da naştere decât la dispute între contribuabili şi autorităţile fiscale. În plus, nu credem că va avea un impact pozitiv în ceea ce priveşte bugetul de stat. De asemenea, lipsa de eficienţă a acestei măsuri este completată şi prin faptul că este scăpată din vedere o altă situaţie care poate apărea în practică – aceea în care beneficiarul efectiv al venitului este rezident într-un stat cu care România nu are încheiată convenţie de evitare a dublei impuneri, dar plata venitului se face intr-un stat ce are o astfel de convenţie, sau chiar în România (culmea, exact situaţia care se dorea a fi evitată!). Aşa cum e redactat actualmente textul de lege, reiese că în acest caz, dacă se datorează impozit în România, acesta va fi de 16% şi nu de 50%.
Mai credem de asemenea că o abordare sănătoasă a autoritătilor române ar fi să se preocupe mai putin de măsuri de protecţie împotriva erodării bazei fiscale prin transferul de venituri/capital catre alte jurisdicţii (aşa cum este prevăzut în nota de fundamentare a Ordonantei nr. 8/2013, prin care este introdus impozitul de 50%) şi să acorde prioritate sporită măsurilor de atragere a capitalului, modernizarii legislatiei fiscale, precum şi asigurării respectării principiilor fiscalităţii instituite de Codul fiscal (certitudinea impunerii, eficienţa impunerii, etc.).
Adoptarea unei legislatii a holdingurilor (ce ar putea să aduca beneficii în contextul actual), plafonarea contribuţiei de asigurări sociale de sănătate, implementarea grupului de TVA aşa cum este prevăzut în documentele comisiei europene, posibilitatea consolidării pierderilor fiscale la nivel de grup, impozitarea clădirilor în funcţie de destinaţie, îmbunătăţirea relaţiei dintre contribuabili şi administraţiile financiare, etc., sunt numai câteva din măsurile ce ar trebui avute în vedere cu prioritate de către autorităţi.
Ruxandra Jianu, Partener Biriş Goran
Sorin Biban, Consultant Senior Biriş Goran
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
