În urmă cu şase decenii, un acord pentru anularea a jumătate din datoriile postbelice germane a ajutat Germania să devină o economie puternică şi Europa răvăşită de război să intre într-o perioadă prelungită de prosperitate.
O clauză a acordului de la Londra din 1953 prevedea că Germania nu-şi va plăti restul de datorii decât atunci când va avea cu ce şi nu prin datorii noi, iar creditorii au fost încurajaţi să cumpere exporturile germane pentru a se asigura că îşi primesc bani înapoi. În 2015, Grecia a cerut doar iertarea datoriei, dar a fost refuzată.
Istoria secolului al XX-lea oferă multe exemple de eşecuri şi succese în rezolvarea crizelor cauzate de datoriile suverane. O lecţie pe care o dă această istorie este că problemele grave sunt rezolvate doar după tăieri adânci în valoarea nominală a datoriilor.
Cu cât se aşteaptă mai mult ca datoria să fie ştearsă, cu atât mai mare va fi pierderea. Nimeni nu înţelege această istorie mai bine ca Germania. Acesteia nu doar că i s-a iertat datoria în 1953, punându-se astfel bazele „miracolului economic“ postbelic german, dar 20 de ani mai devreme Germania a intrat în incapacitate de plată a datoriilor produse de Primul Război Mondial după ce s-a confruntat cu hiperinflaţia şi depresiunea economică, probleme care l-au ajutat pe Hitler să ajungă la putere, scrie The New York Times.
Peste o duzină de state în default
Defaulturile a peste o duzină de ţări pe datoriile din Primul Război Mondial în anii ’30 şi ştergerea datoriilor prin planul Brady de la începutul anilor ’90, care au pus capăt unui deceniu cu datorii ridicate şi fără creştere economică în America de Sud şi alte ţări emergente, reprezintă lecţii care trebuie reînvăţate din timp în timp.
Toate aceste episoade au fost precedate de un deceniu sau chiar mai mult de negocieri şi planuri de reeşalonare care, spre deosebire de primele programe de bailout ale Greciei, au extins maturitatea datoriilor şi au redus dobânzile. Dar crizele s-au sfârşit şi economiile au început să crească doar după ce o parte din datorie a fost tăiată.
Într-un studiu recent, profesorii Reinhart şi Christoph Trebesch de la Universitatea din München arată că economiile şi-au revenit accelerat după defaulturile din 1934, prin care au fost reduse datoriile externe cu cel puţin 43%, şi după aplicarea planului Brady, prin care s-a redus povara datoriilor în medie cu 36%.
„Ieşirea din criză, în ambele episoade, a fost posibilă doar după tăierea în adâncime a valorii nominale a datoriilor. Forme mai uşoare de reducere a poverii datoriilor, precum extinderea termenelor de rambursare şi reducerea dobânzilor, nu sunt urmate în general de creşteri economice serioase sau de îmbunătăţirea ratingurilor de ţară”, concluzionează studiul.
A plecat dezgustat de la FMI
Lecţia nu a fost învăţată nici măcar de Fondul Monetar Internaţional, instituţie creată după cel de-al Doilea Război Mondial pentru a ajuta economiile cu probleme. Fondul a abordat criza datoriilor europeane pornind de la ideea că defaultul economiilor avansate este „improbabil şi de nedorit“.
Pentru a-şi justifica abordarea, a realizat o analiză a potenţialului economic al Greciei bazat pe fantezie. Chiar şi în primăvara anului trecut FMI susţinea că guvernul de la Atena poate transforma o parte din economie într-un surplus bugetar primar de 3% din PIB anul acesta şi de 4,5% din PIB anul viitor şi totodată să aducă economiei o creştere de 4%. Cum poate Grecia obţine aceaste performanţe? Simplu: creşterea productivităţii Greciei trebuia doar să accelereze de la zero la cel mai alert ritm din zona euro, să aibă forţă de muncă la discreţie şi o rată a angajării la nivelul celei din Germania.
Presupunerile contrastau şocand cu realitatea de zi cu zi din Grecia, unde un sfert din forţa de muncă nu are loc de muncă, trei sferturi din creditele date de bănci sunt neperformante, evaziunea fiscală este o tradiţie iar guvernul se finanţează neplătindu-şi furnizorii.
Peter Doyle, fost economist de top la FMI, care a plecat de acolo dezgustat de această abordare, scrie: “Dacă optimismul are ca rezultat serii de diagnostice incorecte ale unei probleme serioase, nu este o virtute. În cel mai bun caz se prelungeşte o boală. În cel mai rău, este un tratament fatal”.
Bineînţeles, creditorilor nu le place ca datornicii să plătească doar jumătate din datorie. Dar nu aşa şi-au justificat Germania şi aliaţii ei poziţia. Ei se bazează în schimb pe argumentul “hazardului moral”: dacă Greciei îi este oferită o cale facilă de a scăpa de datorii, c ear putea-o împiedica să ducă în continuare o viaţă de huzur pe banii altora? Ce fel de lecţie ar înţelege, de exemplu, Portugalia?
Este adevărat şi că Grecia a făcut puţine pentru a-şi îmbunătăţi managementul economic, notoriu pentru slabiciunile sale. Însă Atena are puţine stimulente să îmbunătăţească ceva dacă fructele performanţelor economice se duc la creditori.
Conferinţa de la Londra şi renaşterea Germaniei
Unul dintre cele mai importante episoade pentru economia ei a fost conferinţa de la Londra din 1953, prin care Germania de Vest şi-a asigurat stergerea a peste jumătate din datoria acumulată după cele două războaie mondiale. Atunci cu amintirile atrocităţilor naziste încă proaspete, multe ţări erau reticente să streargă datoriile Germaniei. Însă SUA şi-a convins aliaţii europeni, printre care şi Grecia, să renunţe la o parte din datorii pentru a construi o Europă Occidentală prosperă şi stabilă care să poată rezista ameninţărilor Rusiei Sovietice, scrie France 24.
O condiţie importantă a Acordului de la Londra a fost ca rambursarea datoriilor rămase să fie făcută doar dacă Germania înregistra surplus comercial, adică doar când va avea surse proprii de plată, nu cu bani împrumutaţi. Rambursările au fost limitate la 3% din veniturile din exporturi. Această clauză a stimulat creditorii Germaniei să importe mai multe produse nemţeşti pentru a-şi primi datoriile înapoi, ceea ce a pus bazele a ceea ce este acum puternicul sector de exporturi al Germaniei. Aceste exporturi sunt un element important al “miracolului economic” german.
